Cinci cuvinte fatale sau Povestea lui Dilică Lefty

Cinci cuvinte fatale sau Povestea lui Dilică Lefty. (Fünf verhängnisvolle Wörter oder Die Geschichte von DuDicker Verlassener) – Roman, rumänisch. Karlsruhe 2002.

Cinci cuvinte fatale

sau

Povestea lui Dilică Lefty



Vol. I.

Karlsruhe 2002


Dedicaţie

Dedic această poveste generaţiilor tinere, care după evenimentele tragice din decembrie 1989, pauperizate până la insuportabil, au fost siliţi să umble prin lume pentru o bucată de pâine, cautând din poartă în poartă o mai bună soartă, purtând în suflet dorul arzător după Arcadia lor străbună.



Motto

Doamne, ascultă a mea rugăciune:
„Întoarce-mi fraţii către casă
Şi copiii rătăciţi prin lume,
Să stăm din nou uniţi la masă.
Uniţi duşmanul nu ne răpune!“

„Ţara mumă“, din colec. autorului.



Partea I-a

Trebuie să plec din ţară!


O dorinţă tainică, arzătoare mă mână mereu să-mi aştern gândurile şi frământările mele sufleteşti pe hârtie. Sunt gândurile mele determinate de o viaţă pauperă; o viață, poate, cu nimic mai deosebită decât viaţa altori tineri din generaţia mea, dar oarcum mai întortocheată şi plină de căutări precum şi de renunţări. Sărăcia social-economică are adeseori cauze comune, dar dacä-i legată şi de sărăcia socio-morală, ea poate avea o gamă largă de cauze dezastroase.
Pentru a-mi transpune acest deziderat în faptă trebuie să fac un mare efort. Este efortul omului lipsit de experienţă, care se apropie timid şi într-un fel oarecare speriat de nişte foi de hârtie imaculate, adevărate "pete albe", care şi nescrise par a ascunde anumite taine moştenite din pădurile întinse de odinioară. Efortul meu, dublat de buna mea intenţie de a încredinţa acestori foi neutre tainele vieţii mele, pentru a elimina aşa zisele pete albe din sinea mea, este susţinută de gândul mărturisirii greşelilor mele ca un fel de penitenţă şi ispăşire dreaptă.

Abia am făcut „startul în necunoscut" îmi şi amintesc fulgerător o zicală rostită în mod banal, în diferite împrejurări: "Hârtia rabdă toate sau totul"! Oare aşa să fie, mă întreb eu în sinea mea, îmi va acorda şi mie această circumstanţă înţelegătoare ori se va încreţi de jenă, aflând taina gândurilor mele confesate - Dar nu am încotro! Undeva, în sinea mea intimă, startul este deja dat, aşadar cu încredere tot înainte!

Odată plecat la un drum atât de greu, înşirând aceste rânduri ca un şirag de mărgele, veritabile sau mai puţin veritabile, una bună alta mai puţin bună, trebuie să am încredere în mine, dar şi curajul de a fi sincer ca sä nu „supăr hârtia“. Da, sä fiu sincer! pentru cä isprăvile mele vor avea un şir lung, dar nu prea lăudabil!
Deodată, stupoare totală! Nici nu am plecat bine pe drumul amintirilor mele şi memoria îmi face necazuri mari. Purtăm împreună discuţii aspre, dar nu mä ascultă, îmi scapă mereu de sub control. Dintr-o dată mă cuprinde o altă întrebare care este chinuitoare! Oare memoria mea se sfieşte să readucă la lumina zilei anumite fapte, care sunt departe de a fi lăudabile? Apoi apar alte şi alte întrebări care mă îngrijorează. Sunt tot mai frământat! Mi s-a rupt filmul amintirilor, undeva, cândva, de ce? De atâta frământare gândurile mele o iau dintr-odată razna

Dar surprizele încă nu s-au terminat! Hop! vine altă şi mai năstruşnică! Amintirile îmi revin fragmentate şi în picuri. Culmea! În astfel de clipe cărarea amintirilor mele mi se deschide greu, anapoda şi... nu mai văd nimic în faţa ochilor. Pată albă, nene! Iar uneori e si mai rău: petele sunt negre ca disperarea!
Teama îmi dă târcoale pe aproape, groaza se furişează în sufletul meu şi mă întreabă zâmbind ironic: „Ce ai păţit visătorule, laudărosule, stângaciule?... Ţi-ai pierdut capacitatea de a-ţi rechema amintirile, nu te mai ascultă memoria, funcționează anapoda, nu-i așa?“ Apoi constat îngrozit că amintirile îmi revin, dar încet şi nu în ordinea cronologică a întâmplărilor trăite: se amestecă, se suprapun, apar haotic, aducând în prim plan al conştientizării trăiri anodine, lipsite de urmări determinante. Fenomenul mă derutează, prezentându-mi trăirile de la prezent la trecut si invers. „Atenţie!“ îmi şopteste îngerul meu păzitor, subconștientul, „nu te lăsa derutat, luptă, Dilică, luptă, luptă copile!“
„Luptă, copchile!“ aşa mă îndemna şi badea Chimu, omul întâlnit încă în primii ani al copilăriei mele... „Luptă, pentru că rechemarea amintirilor cere multă atenţie şi concentrare, mai ales atunci când ai luat hotărârea de a le încredinţa hârtiei. Nu uita că rechemarea lor seamănă cu o scufundare treptată în apele învolburate ale trecutului, o emersiune în abisurile sinelui tău, unde întâlneşti bucuriile, dar şi necazurile prin care ai trecut în diferite etape ale vieţii. Scufundarea repetată în aceste abisuri oboseşte, copchile, iar amintirile revin încet la suprafaţă precum scafandrul obosit!“
Cât adevăr cuprindeau vorbele acestui bătrân întelept, pe care şcoala vieţii îl făcuse filozof. Într-adevăr multe amintiri ezită speriate de întoarcerea lor la lumina zilei, deoarece la vremea lor mi-au tulburat tare mult zilele şi mai ales nopţiile. Amintire, ce izvor capricios ! Câteodată abundă, curge în torente, apoi seacă dintr-odată, curgând în picuri, relevând nimicuri.

Nimicuri?...Deodată îmi aduc aminte că adeseori am fost trezit din visările mele copiläreşti de glasuri cunoscute. Atât eu cât si Suru, paznicul meu canin, devenisem la fel de cunoscuţi ca şi aceea buturugă veche, din faţa casei noastre, adică casa bunicii unde şedeam ore în şir, după obicieul de la ţară. Consătenii treceau pe lângă noi fără să ne acorde prea multă atenţie: eram o prezentă obișnuită pentru ei! Un tablou oarecare, obişnuit şi banalizat. Suru care mă păzea, nu se supăra, își cunoștea consătenii şi simţea că de la ei nu pleacă nici o ameninţare pentru noi ori pentru mine!
Luat adeseori prin surprindere, de către lumea străină de locurile noastre, care mai trecea pe la poarta noastră, cu obişnuita întrebare: „Copile, cum te cheam, na?“ şi eu răspundeam ca un robot, „'păi mie toată lumea îmi zice Didică, ăla din Cărpiniş, na“! „Aşa! da de ce din Cărpiniş, mă pui de Dac?“ mai întreba câte unul mirat, dar eu răspundeam mândru de cunoaşterea toponimei locurilor noastre, „...'păi nene, uliţa noastră duce de la marginea satului, direct spre un deal împădurit care gäzduieşte o prea frumoasă pădure de carpeni!“ Aşa mă lăudam eu ca orice copil. „Îhâ!“ răspundea străinul şi plecă mai departe.
Dar numele meu adevărat, cu toate că are o rezonanţă veche, avându-şi locul bine statornicit în istorie, era mai bine cunoscut de către oficialităţi, decât de consătenii mei. Vecinii şi tot satul, folosindu-l tot mai rar, l-au uitat odatä cu trecerea anilor.
Multä vreme nu mi-am putut da seama când şi cum mă pricopsisem cu o poreclă, care mi-a marcat toată copilăria. Auzi Didicä! ...dar nu mă supăra. Dimpotrivă, într-un fel oarecare mă amuza, pentru că avea o rezonanţă plăcută, de diminutiv. În urechile mele de copil suna ca o muzică: di-di-că, di-di-că, di-di- di...!

Încă de când eram abia de o șchioapă, îmi făcea o mare plăcere să şed pe vechea buturugă din faţa casei noastre, care era de fapt al bunicii mele din partea mamii. Aceasta era aşezată acolo se pare de când se făcuse casa, parcă crescuse din zidul casei, devenind un fel de parte integrantă al acestuia. Lumea nu o mai lua în seamă, dar dacă ar fi lipsit, mulţi ar fi regretat această lipsă. Buturuga cea veche purta cu sine multe taine de bucurie şi durere, de fericire şi disperare şi era foarte bine că nu ştia să vorbească. Chiar şi bătrânii satului nu-şi mai aminteau cine şi când o aşezase acolo. Era o prezență obişnuită aşa cum se găseau şi la alte porţi câte un gorun, tei, florar sau dud. Lumea se obişnuise cu ea ca şi cu pietrile drumului pe care călcau fără să le bage în seamă.
Mie istoria ei nu-mi dădea dureri de cap, eram încä prea mic pentru gânduri mai înalte, iar în sinea mea, îi mulţumeam binefäcätorului necunoscut pentru fapta sa bună. Aveam şi eu un loc al meu, unde puteam visa în linişte. Visarea mi-a plăcut şi după ce am crescut. De multe ori m-am gândit: de unde-mi vine această înclinaţie spre visare, e vechea buturugă care mă îndeamnă mereu să visez ori este ceva ereditar sau legat de zodia vărsătorului în care m-am născut...
Mai târziu, când venea vorba de visare, de câte ori mi-am adus aminte, ce-mi spunea badea Chimu, care era unul dintre cei mai bătrâni oameni din sat: „Copchile, a ghisa în linişte înseamnă pentru un copchil să ghiseze cu ochii deschişi la tot ce-l înconjoară, în aşa fel cum numai copchiii pot ghisa, iar dacă copchilul care ghisează mai este şi dotat de la muma natură cu inteligenţă, el ghisează chiar şi la rostul lumii. Ei, află de la mine, copchilul care-i în stare să ghiseze astfel poate să ajungă departe în viaţă, dar cu condiţia ca la timpul potrighit să treacă de la ghise la fapte, na înţeles-ai, căci viaţa este o realitate tare dură." Înţelept îndemn! Dar ce folos, dacă nu am ţinut cont de acesta ca şi de multe alte sfaturi primite de la oameni binevoitori ca badea Chimu şi mulţi alţii.
Crescut şi educat de la început, numai de buna şi de mama, în casa cu buturuga cea veche, şedeam adeseori ore în şir pe aceasta, până mă prindea visarea: priveam casa bunei zugrăvită toată cu vineţeală fäcută din piatră vânătă şi var, o comparam cu altele, care erau zugrăvite la fel. Printre ele erau case vechi şi mai noi, cu porţi în zid ori mai sărăcăciose. Apoi îmi mutam privirea prin curţile vecinilor şi spre Uliţa Măre, mirându-mă că erau la fel de goale ca şi a noastră – pe alocuri mai guiţa câte un purcel flămând, provocând câinii la lătrături plictisite. În sat oile şi mai ales vacile se cam răriseră şi odatä cu ele laptele. Trăiam la ţară şi totuşi nu ştiam cum arată laptele proaspăt muls, cunoşteam „laptele“ pe care îl aducea mama de la Mediaş, în sticlă sau punga de plastic – era gata smântânit cä su nu le vinä rău la copii. De unt ce să mai vorbim, boală curată ori coadă lungă!

În cäutarea unor lucruri mai îmbucurătoare pentru un copill, îmi mutam privirea la porumbeii de câmp care ţâşneau în sus ca nişte săgeţi scăpate dintr-un arc puternic, cu aceeaşi bucurie urmăream zborul rândunelelor care planau pânä aproape de pământ, ca dintr-o dată să ţâşnească în sus, pierzându-se în imensitatea cerului azuriu, hăt departe, mult mai sus decât Coasta Satului care se înălţa dintr-odată din grădinile de la Uliţa Mare, ca o gâlmä uriaşă.
Deodatä privirea mea prinse un stol de berze care apăruse ca nişte avioane pitice, tocmai în vârful coastei şi se îndrepta spre malul Târnavei Mari, clămpănind în limba lor cocostârcă: „La păscut, copii! Broaşte sunt destule pe malul apei, ajunge pentru o colonie întreagä, înainte!“
De multe ori oboseam, de atâta visare ochii mi se închideau şi adormeam legănat de strigătele raţelor şi a gâştelor din vale, care se tot agitau din cauza hârăului ce se învârtea deasupra lor. Păzit de Suru, lăţosul meu prieten canin, dormeam fără teamă. Era un prieten devotat, care nu lăsa pe nimeni să se apropie de mine. Cântec de legăn îmi era clipocitul şipotului, care nu prea departe îşi agita clopoţeii de argint. Pânä la urmä Onir mă cuprindea în braţele sale moi, purtându-mă prin ţara sa minunată. Oh! de câte ori mă gândeam: de ce trebuie să plec mereu din această ţară a minunilor unde întâlnesc atâtea lucruri frumoase!

În vremea copilăriei mele nume săseşti ca: Suzi, Rosi, Mathili, Kathi si Maria ori Hans, Getz, Hermann, Chrestel etc. se amestecau în mod obişnuit cu nume româneşti şi ungureşti, în vorbirea zilnică, ca si aerul pe care îl inspiram toţi împreună. Saşii erau cunoscuţi ca oameni harnici, prietenoşi şi cinstiţi, dar şi cu ungurii se împăcau sătenii bine. Aşadar în vremea copilăriei mele lumea încă nu avea de gând să plece din ţara lor de baştină. Totuşi, iată, că aduce anul ce nu aduc decenii întregi. Numai două decenii mai târziu era să nu mai recunosc satul în care copilărisem...
Dacă îmi vorbeau săsoaicele în limba lor, nu înţelegeam ce spun, dar cum zice o vorbă din bătrâni: „Tonul face muzica“, aşadar după felul cum îmi vorbeau simţeam instinctiv că mi se adresau vorbe bine-voitoare. În timp ce mä întrebau de una sau de alta, îl urmăream pe Suru care-şi apleca capul lăţos când într-o parte, când în cealaltă, ca să prindă sunetul vorbelor mai bine. Văzând că-i place „muzica vorbei auzite“, mă legănam şi eu dintr-o parte în cealaltă şi râdeam cu toatä faţa ca o lunä plină.

Să mai zică cineva că un copil nu ştie altceva decât să mănânce şi să c..., la asemenea afirmaţii, badea Chimu ar fi rostit vorbe usturătoare, încheiând cu o dojnă blajină: „Omule, păcat că ţi-a dat bunul Dumnezeu copchii, habar nu ai de viată! Sunt convins că n-ai auzit de psihologie, mai ales de psihologia copilului, dar de suflet tot ai auzit, măi frate – Ai grijă de sufletul copiilor tăi! – Să ştii! un copchil încă nu are multă mintche, dar fiindcă-i un pui de om este înzestrat cu inteligență, iar cu ajutorul ei învaţă mereu, tot mai mult, începând de la naştere. Ca sä devină un om adevărat el trebuie ajutat şi educat conform principiilor tradiţionale, moral-creştine, cum zice prea cucernicul părinte Nicolae: „Ferice de aceea care cresc în cunoaşterea decalogului.“ – Ce päcat, m-am gândit eu. La noi în familie nu se cunoştea decalogul, dar cu atât mai mult se aplica talionul cu toate că nici acesta nu era cunoscut!
„Päi, bade Chimu, dumneata grăieşti ca un filozof“, zise un vecin mai înţepat. Badea îl măsură din cap până la picioare şi invers, apoi răspunse domol: „Omule, după cum ştie tăt satul, eu am fost dascăl şi subofiţier pe vremuri, deci tangenţă cu oameni tineri şi vârstnici am avut destulă ca să-mi formez o gândire filozofică, aşadar batjocura din vorba matale nu mă atinge, căci sunt om bătrân şi când fac o afirmaţie, o fac numai atunci când sunt sigur pe cea ce spun.“
„No, bade Chimu, nu chi chiar aşa de supărăcios. Iaca! a grăit şi omul ca să nu tacă! De unde ştii matale c-a avut gând rău?“ Aşa se băgase lica Lenă, o muiere tare guralivă, în vorbă, de dragul de a se auzi grăind.
„Leno, îmi pare ghine că-i iei omului apărare“, zise badea Chimu zîmbind ironic, „doar prietenul la nevoie se cunoaşte.“ Această completare, cu mai multe înţelesuri, provocase mai multe zâmbete ascunse si o înjurătură rostită în surdină chiar de către omul în cauză: „Muiere proastă! mai ghin‘ tăcea-i naibii.“ Apoi badea își drese glasul continuându-şi ideea „filozofică“ începută.
„Na, dragilor, să-mi duc ideea începută până la capăt apoi mo-i duce la culcare. Aflaţi de la mine că puiului de om sănătos, inteligenţa i-a fost pusă în legăn ca un bun ereditar, moştenit de la părinţii şi strämoşii săi. Ajutat de acest bun el învaţă multe lucruri şi deprinderi prin imitare. Această capacitate naturală omul a exprimat-o printr-o zicală, devenită proverbială: „Meseria se mai și fură!“
„Din păcate, unii se mulţumesc cu furatul şi uită de muncă şi de învăţătură, că transpiră mai puţin, oameni buni!“ zise badea Chrestel care tocmai atunci trecea pe acolo - „Asa-i, măi, creştine“, zise badea Chimu, „mare păcat! Vedeţi voi, omul adult, odată cu trecerea anilor, îşi mai pierde capacitatea de a imita... Într-adevăr şi cu imitatul trebuie să rămânem în limitele admisibile ca să nu confundăm noţiunile. Este una să imităm şi alta să plagiăm! dacă imitatul este lăudabil, plagiatul este de-a dreptul condamnabil, fiind în ultima instanță furt...
Aşadar când vorbim de imitare ne dăm destul de repede seama că orice copil normal imită anumite lucruri si deprinderi cu multă usurinţă, pentru că are un mare avantaj faţă de omul adult. Cu instinctele sale, cuprinse în bunul säu ereditar, încă nealterate de influenţele mediului ambiant, în care îşi petrece în mod inexorabil o parte sau toatä viaţa, el poate învăţa sau imita lucruri si deprinderi pozitive, dar și reprobabile, plecate de la o educaţie greşită.
Copilul poate imita nu numai oamenii din jurul său, ci şi natura pură care-l înconjoară. Sufletul său inocent este mai aproape de „sufletul universal“. În mod inconştient el se simte mai aproape de „viaţa din jurul său“, privind cu tandreţă un iepuraş nostim, un miel nevinovat, o floare gingaşă, firavă, dar cu un parfum minunat. Cu aceeaşi tandreţă priveşte şi un puişor cu puful său auriu, un cățăluş drăgălaş cu ochii săi fideli, pline de supuşenie precum şi alte vieţuitoare necuvântătoare. Se simte înfrăţit cu ei...!“

Câtă dreptate avea badea Chimu, m-am convins tot mai mult atunci, când îmi vorbeau vecinele, săsoaice, mai tinere ori mai vârstnice, simţeam din glasul lor că-mi adresau cuvinte binevoitoare. Feţele lor prietenoase şi muzica plăcută din glasul lor îmi făceau o mare plăcere. Mä înveseleau. Închid ochii şi dintr-o datä îi aud din nou vorbindu-mi: „Du Dicker! frumos mai eşti.“ Vorbindu-mi, mă bucuram din ce în ce mai mult. Câte una mă strângea în braţe de pârâiam ca un pepene răscopt, dar nu mă supăram, râdeam cu toată faţa, din care scăpărau doi ochi albaştrii, iar printre ei curgea o suviţă de păr coliliu până la rădăcina nasului, chiar şi Suru se alătura râsului meu înveselit, mişcând ritmic din coada lui stufoasă.
Parcă o aud aievea pe buna, zicând: „Mă cochile, tare te mai iubesc săsoaicele, îţi zic Didică şi te strâng în braţe ca pe unul de-ai lor. Na, să ştii! De scachi între ei nici nu zice nimeni nu, aşa blond cum eşti...!“ Şi iată! printr-o simplă răstălmăcire a unor vorbe afectoase, rostite de vecinele noastre, dobândisem o poreclă care m-a însoţit până în primii ani de şcoală, când dintr-o întâmplare stupidă, mi s-a schimbat din nou. Cu toate că această schimbare nu a fost pe placul meu, porecla nouă, dobândită la şcoală, m-a însoţit toată viaţa ca o zgardă sudată de gâtul unui câine muşcător!
Mai târziu în viaţă, ca om adult, mi-am dat seama că înclinaţia mea spre visare precum şi stângăcia mea exagerată mi-au pricinuit multe dezavantaje si necazuri. Cu toate acestea, nu am putut evada de tot din această "cușcă de inerție“ în care am fost împins, încä din copilărie, de însăşi condiţiile familiale şi materiale în care vieţuiam, cu sau fără voia mea.
Devenisem dependent!...De ce?... De multe, de prea multe „in-uri“, cum le-am rezumat eu mai târziu, ca : inerţie, indisciplină, indiferenţa, înconştienţă, ignoranţă etc. care toate împreunä fäcuseră împotriva mea o alianță perfidă, ţinându-mă într-o stare de inerţie de neînvins, pentru că nu am perseverat într-o luptă continuă împotriva acestora, dar nici nu am fost ajutat. Buna care mă avea în grijă trăia într-o lume în care nu am putu-o urma, iar mama lucra în trei schimburi la spitalul din Mediaş, făcând naveta pentre a ne putea întreţine pe toţi. Rezultatul final s-a arătat mai târziu! Pentru viaţa mea fizică se făcuseră multe eforturi, uneori până la sacrificiu, deoarece starea noastră materiale se situa întotdeuna la cel mai jos nivel al existenţei, dar pentru starea mea psihică se făcuse din ce în ce mai puţin. Cine se gândea atunci la sufletul unui copil, când erau destul de mulţi care nici nu ştiau că un copil are şi suflet...
Cu timpul această lipsa de perseverenţă a dus la pierderea celor mai apropiați prieteni: încrederea în sinea mea, în fortele mele proprii, precum şi în sfaturile încurajatoare şi pline de bunăvoinţă primite de la mai mulţi oameni de bună credinţă. Culmea!...La cel mai mic efort ori obstacol de învins, apelam disperat la ajutor de afară. Devenisem un „mare antitalent.“ Dar cu cât făceam mai multe stângăcii, cu atât mai mult creştea în mine dorinţa de a mă „da rotund“ ca orice om vanitos!
M-am supărat de multe ori când, în asemenea situaţii, mi se spunea: „Mă, copile, tu visezi cai verzi pe pereţi.“ Dar oamenii aveau dreptate, pentru că mă comportam ca un elefant într-un magazin de porţelanuri. Uneori, în ignoranţa mea, depăşeam limita, arătând cât sunt de mândru de stângăciile mele. În sinea mea apăruse o tendinţă bolnăvicioasă spre negativism!

Din păcate, faptele noastre bune sau rele, nu trec neobservate, copiii, colegii de şcoală, au sancţionat „mândria mea stupidă“ destul de aspru. Pentru ei devenisem un diliu stângaci – Iar într-o zi, când un coleg m-a strigat, Dilică Lefty, porecla s-a lipit de mine ca un timbru postal de plic... Mai târziu, un alt coleg a încercat să mă „consoleze“, spunându-mi cu un zâmbet ironic: „Bă, Dilică Lefty, nu fi supărat, mai e un diliu mai mare ca tine, în celaltă clasä, bă, şi-i zice, Leftman Butterfinger“, căci tot ce apucă îi cade din mână.“ Ce era să zic, asta da consolare că era unul şi mai „deştept“ ca mine!

Memoria omului este un dar preţios de la Dumnezeu, dar amintirea este ca un cal nărăvaş care sare încolo şi încoace. Trebuie s-o struneşti foarte bine ca să te asculte, altfel o ia razna şi te poartă prin trecut, prin viitor ori aiurea prin prezent, numai acolo unde doreşti nu – De multe ori mă străduiesc să-mi adun gândurile ca să le aştern în mod coerent pe hârtie şi deodată ele mă poartă prin viaţa mea ca printr-un labirint şi mă întreb nedumirit: unde este ieşirea?

Cât timp a fost badea Chimu în viaţă, a fost pentru mine ca un far de orientare pe vreme de furtună şi întuneric, ţinându-mi loc de tată şi bunic. De la dânsul am învăţat ce înseamnă familia pentru un om şi mai ales pentru un om în devenire, pentru că ea, familia, este necesară dezvoltării armonioase a copilului, deoarece, în acelaşi timp, calitatea sa depinde de valoarea familiei...
Parcä îl aud şi acum pe badea Chimu, dădăcindu-mă: „Bă, Dilică, toată, calitatea unui copchil depinde de valoarea familiei sale. Vezi, tu, autoritatea cât si neintervenţia la timpul potrivit în educaţia copilului pot avea urmări nebănuite: primul caz crează situaţii frustrante, care pot duce la o agresivitate refulată şi la anxietate, iar al doilea caz poate duce la mofturi, insecuritate, indisciplină şi lene. Pe de altă parte coeziunea ori legăturile strânse în familie au un rol important în evoluţia ulterioară a membrilor săi – Un copil „cocoloşit“ nu se poate dezvolta normal, mă, pentru că prea seamănă cu un om sănătos care-i obligat să umble în cârje. Tot umblând în cârje, el visează că va fi sănătos, puternic şi bogat, dar nu-şi aruncă cârjele care-l împiedecă să umble normal – Dar copchilul cocoloşit nu se poate dezvolta normal!“ Câtă dreptate avea badea Chimu! Într-un fel oarecare înclinaţie mea spre visare, este legată şi de zodia în care m-am născut, apoi a fost stimulată şi totodată tolerată, de buna şi de mama, tocmai prin felul cum se purtau cu mine încä din fragedă copilărie: eram un fel de jucărie pentru ele, care era pusă când la oglindă, când aruncată într-un colţ, în funcţie de dispoziţia lor „nervoasă“. Femei! ce să mai zic...
Crescut astfel, între douä femei fără să cunosc o mână de bărbat care ştie cum să poarte „hăţul educaţiei“, mi-a fost tot mai greu să dobândesc anumite deprinderi, gustul pentru disciplină şi muncă ca să trec treptat la fapte reale, asa cum făceau alţi copii de vârsta mea. Dacă eram îndemnat: „Hai, Dilică mamă, du apă la puişori şi nişte iarbă la iepuraşi“, mă apuca plânsul şi o milă nesfârşită de mine însumi. La fel mi se întâmpla şi când eram îndemnat să fac cele mai simple lucruri din casă: fäceam mofturi!
Dacă-mi zicea buna: „Du' găleata de gunoi, Dilică“, ţipam nervos, „nu o duc na, că pute!“ Mama, auzind cearta noastră, striga la buna: „Lasă-l în pace, mamă, doar ştii că se murdăreşte şi iar trebuie s-o iau de la capăt cu spălatul!“ Simţindu-mă apărat mă jeleam şi mai tare: Dilică, nefericitule, cum să te murdăreşti tu pe degetuţele tale mici de fluturaş, cum să-ţi înverzeşti tu pantalonaşi de verdeaţa buruienilor, cum să-ţi şifonezi tu hăinuţele, cine te mai iubeşte aşa murdar şi dezordonat? Şi odată cu trecerea anilor alintarea sau „răsfăţul meu“ a devenit obişnuinţă, iar învăţul meu nu mai căuta dezvăţ!
Buna şi mama auzindu-mi jelania rostită cu un ton de bocet, aşa cum auzisem pe bătrânele satului bocind la mort, în loc să mă mustre aspru, râdeau de prefăcătoria mea şi-mi ziceau zâmbind: „Artist te faci, floarea mamii!“ – În bunătatea sau ignoranţa lor, nici nu s-au gândit atunci ce urmări grave pot avea asemenea „jocuri“. Vorba lui badea Chimu: „Habar nu aveau de psihologia copilului“. De unde să ştie că dintr-un escroc mic care nu-i prins la timpul potrivit şi aspru pedepsit, se face unul şi mai mare.
Dacă eram numai cu mama, mă comportam altfel. Era toată ziua plecată la Mediaş, unde lucra ca soră la spital şi venea numai seara acasă. De multe ori lucra şi de noapte. Cert este că o vedeam destul de rar şi încă nu-i cunosteam reacţia la fiţele mele. Deci trebuia su fiu prudent şi să „studiez“ terenul. Dar nu a trecut multă vreme şi i-am prins „şpilul“...

De la dânsa prinsesem o vorbă care mi s-a părut ciudată la început, până la urmă, însă, a început să-mi placă şi mă foloseam tot mai deseori de ea. Aflată la strâmtoare, mama zicea: „Las' că ne descurcăm noi, copile.“ Fără să mă gândesc la urmări, mi-am făcut cu timpul o deviză din această zicală a familiei. Iar atunci când mi-am dat seama, că aceasta mai mult m-a încurcat în viaţă, decât m-a descurcat, a fost cam târziu! De ce? Pentru că nu m-a învăţat nimeni, la timpul potrivit, cum să mă descurc!
De câte ori mi-am adus aminte de vorba pe care mi-o spunea badea Chimu, mai în glumă, mai în serios: „Măi, Dilică, tu eşti un copil inteligent, dar şi un mic escroc! Tu ai nevoie de o „mână tare“ care să te strunească din vreme ca să nu devi un escroc mai mare.“ Tot pe atunci, badea mai încercă s-o sfătuiască pe buna şi pe mama să mă supravegheze mai îndeaproape şi să mă antreneze în viaţa gospodărescă, să cresc ca un „barbat“, nu ca o paiaţă. Din păcate, vorbele sale au fost luate de vânt şi au trecut pe lângă urechile lor. Femei, femei...! Nu l-au ascultat! L-au înjurat în surdină: „Da, ce mai vrea și bătrânul ăsta beţiv şi ramolit, mai bine să-şi vadă de nădragii lui – ce a fost a fost, dar acu' că numai e „sergentul“ printre noi, ne descurcăm noi şi fără sfaturile bărbaţilor. Destul ne-au cătănit!“

Înafară de buna şi de mama, curtea noastră era practic goală. Acesta era încă un motiv în plus ca să şed mai mult pe buturuga din faţa casei decât în curte. Muierile nu aveau timp să se ocupe de mine! – Dar eu voiam să mai văd alţi oameni, să-i aud povestind. Mulţi treceau pe lângă mine fără să mă bage în seamă, unii mai ziceau câte o vorbă din mers şi treceau grăbiţi mai departe. Iar alţii să mai opreau ca să răsufle o clipă şi întrau în vorbă cu mine: „Dilică, tu ce vrei să te faci când eşti mare?“ Nu stăteam prea mult pe gânduri şi răspundeam mândru, „eu mă fac artist, nene!“ Omul care pusese întrebarea mă privea cam nedumirit, întrebând: „De ce artist, Dilică?“ şi eu răspundeam promt, „artiştii nu se murdăresc pe mâini şi pe haine, stau mult în faţa oglinzii şi se dau cu tot felul de parfumuri fain mirositoare. Ehei, parcä nu am văzut eu cât se găteşte mama si buna în faţa oglinzii când pleacă undeva, se învârtesc ca titirezul.“
„Dilică, dar ca tatăl tău nu vrei să te faci?“ întrebă omul aşa ca să mă încerce. Era o întrebare firească, dar nu pentru mine. Eu nu cunoşteam cuvântul tată, era un cuvânt străin pentru mine, aşadar nici întrebarea pusă nu avea vreun sens pentru mine, de aici şi întrebarea mea naivă: „Da, ce-i aia tata, nene, cu ce se mânâncă?“ Întrebarea mea mai întotdeauna îl lăsa interzis pe interlocutorul meu ocazional. Acesta mă privea cu ochii măriţi de surpriză ca pe un extraterestru. Nu mai auzise o asemenea întrebare până atunci şi nu-i venea să creadă ce auzise. Era tare surprins, tocmai pentru că nu-i venea să creadă că un copil normal poate să pună o astfel de întrebare. Nu era firesc! Dând a nedumirire din cap, zise: „Copile, nu ştiu care-i mai diliu, tu sau muierile care te cresc!“ Apoi îşi văzu de drum fără să-şi întoarcă capul spre mine.
În seara acelei zile de pomină am rugat-o pe buna şi pe mama, să mă lămurească în această privinţă... dar întrebarea mea a fost ocolită "diplomatic" şi am fost la repezeală băgat în pat pe motiv de boalä: „Tulai, Doamne, ce ne faceeem? – copiluuu aiurează aşa-i de beteag!“ aşa bocea buna, iar mama trebăluia îmbufnată prin curte, ştia dânsa de ce... Câtă autoamăgire de dragul aparenţelor! Parcă gura lumii se poate lega, parcă nu s-au mai văzut copii floricei! Câţi copii ca mine umblau prin lume şi-s mai fericiţi ca alţii, care în aparenţă au o familie organizată...!

Puternic influenţat de mediul "matriarhal" în care am crescut, am tot amânat „timpul sau momentul potrivit“ de a trece la fapte şi atunci când m-a trezit viaţa la realitate a fost târziu. Prea târzi, Doamne! Scriind aceste rânduri, mă gândesc adeseori la anumiţi oameni binevoitori care toţi m-au sfătuit numai de bine, arătându-mi calea spre viaţa reală. Dar, eu în vanitatea mea stupidă, nu am ţinut cont de povaţa înţeleptului: „Omului deştept îi ajunge o vorbă.“
Prea devreme mă îndulcisem la "un dolce farniente", iar urmările acestei îndulciri au devenit cu timpul iremediabile! Nu mai aveam destulă putere să deosebesc realitatea de visare sau invers. Mai în glumă, mai în serios, oamenii din jurul meu îmi spuneau: „Mă, copile, tu visezi cai verzi pe pereţi“, dar eu le răspundeam râzând, „eu mă fac artist şi devin un om bogat“...

O întâmplare tristă care s-a petrecut, în familia noastră, cu câţva ani înainte de naşterea mea, a provocat o schimbare radicală, în destinele acesteia. Decesul subit al bunicului meu, tocmai în puterea vârstei, a fost nu numai dureros pentru întreaga familie: a fost o tragedie! Dispariţia sa timpurie dintre cei vii a avut acelaşi efect asupra familiei ca şi dispariţia subită a păstorului de lângă turma de oi. Cum zicea badea Chimu: „Mă copchile, unde se întâmplă asemenea cazuri triste, turma de oi se împrăştie, iar familia se destramă, căci oricât ar fi o muiere de "harnică" tăt nu are putere să înlocuiască un cap de familie cu "o mână tare", mai ales unul cum a fost bunicul tău. Ţine minte ce-ţi spun eu: muierea-i părtinitoare, copchile, şi se schimbă odată cu vântul, iar din când în când tot are nevoie de câtche un sprijin, mă, şi-l caută aiurea“. Auzind ce zice m-a prins curiozitatea şi cu îndoială în glas l-am întrebat:
- Bade Chimu, dumneata l-ai cunoscut pe bunicul meu?
Badea nu m-ia răspuns îndată la întrebarea mea naivä: şi-a îndesat mai bine căciula peste cununa sa de păr coliliu, s-a sprijinit cu putere în cârja sa nedespărţită, prevăzută cu un mâner de fildeş, şi-a dres glasul, lăsând impresia că vrea să scape de un nod care i se pusese deodată în gât, apoi s-a tras mai aproape de mine, cuprinzându-mă cu tandreţă pe după umeri, zicând:
- Tu ce părere ai, Ţâcă?
- Ce să zic, bade Chimu? am îngânat eu încurcat.
- Ehei, copchile, află de la mine, altfel ar fi mărs lucrurile în familia voastră dacă mai trăia bunul tău, na... Acu' curtea-i goală, dar pe vremuri ce gospodărie faină găzduia, mă. Harnic şi destoinic era bunul tău şi om de cuvânt. Ăla nu grăia niciodată cu "limba ghespicată". În familia voastră femeile erau gaiţele ălea meliţate! Ele dădeau din gură până când nu se mai înțelegeau, tot grăind fäceau mult praf pentru nimic... Doar bunul tău le putea struni limbuţia fără rost, ca un sergent, copchile. Pentru el vorba era mult mai mult decât "dragul de a grăi". Vorba sa avea conţinut! La dânsul un târg încheiat cu baterea palmei conta mai mult decât un act încheiat la notar. Dar muierile grăiesc una şi se gândesc la alta, considerând că şi minciuna-i vorbă, pentru că ele tăt grăiesc de dragul de a grăi până uită despre ce grăiesc... înţeles-ai, na!
- Bade Chimu! după cum grăieşti dumneata, bag seama că l-ai cunoscut destul de bine pe bunicul meu? am intervenit eu curios.
- Copchile, bine zici! a fost cel mai bun şi îndrăzneţ sergent pe care l-am avut în plutonul meu în timpul războiului...!
Dupä ce am crecut mai mare, am aflat şi de la alţi consăteni câtă dreptate avea badea Chimu. Ca dascăl de viţă veche şi subofiţier în armată, s-a întâlnit cu multă lume şi aceste întâlniri repetate, cu tineri şi vârstnici, au făcut din dânsul un bun cunoscător de oameni.
...

(c) M. M. Binder-Scholten Karlsruhe 2002