Absolvent de grădiniță

Absolvent de grădiniță. (Kindergarten-Absolvent) – biografische Erzählung, rumänisch.

Amintirile noastre sunt

un dar de la Dumnezeu.“

 

Din proverbele lumii

 

Absolvent de grădiniţă

(Canicula)!

 

  Î ncă din vremurile îndepărtate muzica a încântat sufletul omului, prilejuind-i momente deosebite de fericire şi linişte sufletească, dovedind încă o dată că, la reculegere fără linişte nu se poate ajunge, iar fără linişte nu putem sta de vorbă cu noi înşine. Iată un lucru care-i tot mai puţin luat în seamă, în zilele noastre, când toată lumea tinde spre globalizare într-un mare întreg unde individul devine mic, mic de tot...

  Dar omul care încă nu şi-a pierdut sensibilitatea aude muzica şi acolo, unde alţii sunt „prea grăbiţi” s-o asculte. Ce păcat! Dacă râsul unui copil fericit, antrenat în joaca sa, ori împreună cu alţi copii, nu ne mai atinge, nu ne mai înfioară ca să ne trezească amintirile din copilăria noastră. Sub fereastra mea se joacă adesori copii mici, preşcolari şi mai mari şi fiecare la rândul său râde altfel. Este curios de urmărit cum îşi schimbă copiii râsul pe măsură ce cresc mai mari. Când sunt mici au în râsul lor cristalin ceva deosebit prin armoniile sale superioare lăsate să vibreze liber fără nici o reţinere. Parcă sunt nişte clopoţei de argint ori nişte zurgălăi agăţaţi de gâtul unui cal voinic bucuros că au ieşit la o plimbare cu sania pe covorul proaspăt, imaculat de zăpadă proaspătă.

  Pe măsură ce cresc, la copii se schimbă comportamentul, ţinuta lor şi mai ales râsul, acesta devine mai nuanţat, mai diferenţiat şi însoţit de anumite gesturi preluate deja din limbajul corporal folosit în mediul din care provin. Omul adult cu conştiinţa împăcată râde altfel decât acela care-i apăsat de gânduri negre. Nici nu se poate altfel, deoarece dintr-o fântână cu apă limpede, tot apă limpede se va scoate, iar dintr-una tulburată tot tulbure va fi şi în găleata cu care o scoatem. La omul cu cugetul curat şi vorba îşi are muzica ei aparte, căci tot proverbul spune: "tonul face muzica". Da, inflexiunile în vorbire sunt disonante, lipsite de armonie şi de căldura vorbirii. Ele nu vibrează, cad ca nişte sloiuri de gheaţă spartă, tulburând simţul nostru muzical. Auzind pe cineva rostind o alocuţiune scurtă ori mai amplă, ne surprindem adeseori, rostind admirativ în gând ori cu viu grai: ce glas cald are omul acesta de-ţi încălzeşte sufletul! Da, vorbirea nu este făcută numai pentru ureche; vorba ori vorbirea trebuie să aibă o anumită temperatură ca să ajungă şi la sufletul nostru.

 

  Doamne, sincer mă bucură faptul că pot întâlni în limbajul nostru uzual, o multitudine de expresii care se pot denumi, pe scurt, „vorbe cu miez“, iar dacă sunt cuprinse în propoziţii afirmative scurte, ele pot sublima în proverbe ori în alte locuţiuni celebre care au fost enunţate de diferiţi oameni de seamă şi au intrat cu timpul în patrimoniul proverbelor universale...

  Iată! pe scurt, dar într-un mod foarte lămurit, proverbele exprimă, de fapt, filozofia vieţii şi tocmai pentru acest adevăr strâns legate de viaţa omului, ele exprimă totodată şi o gamă largă din sentimentele şi experienţele sale trăite zi cu zi, determinate la rândul lor de circumstanţele mediului ambiant în care vieţuieşte fiecare individ...

  Astfel, proverbele au devenit cu timpul sarea şi piperul limbajului nostru uzual folosit în scris ori prin viu grai. După cum rostim, înregistrăm ori asimilăm zilnic tot felul de cuvinte, expresii şi alocuţiuni devenite automatisme, tot aşa, la fiecare ocazie potrivită includem în vorbirea noastră obişnuită şi câte un proverb potrivit.

  În povestirile precum şi în discuţiile noastre obişnuite proverbele contribuie foarte mult la nuanţarea acestora, dându-le mai mult miez. Dar, oricum vom folosi proverbele, fie în sens pozitiv, negativ ori peiorativ, acestea sunt şi rămân întotdeauna pline de sensibilitate afectivă şi de înţelepciune, chiar si atunci când le folosim în sens ironic, dar cu condiţia să nu depăşim limitele convenţionale ori ale bunului simţ. Ironia este una, iar vorba muşcătoare este cu totul altceva.

  Să nu uităm că indiferent cum vom folosi instrumentele vorbirii şi ale scrisului acestea exprimă întotdeauna şi starea noastră sufletească de moment şi uneori chiar de mai lungă durată, deoarece complexitatea procesului de vorbire ori de scriere ne solicită concomitent atât resursele fizice, spirituale precum şi pe cele sufleteşti. Chiar dacă am ajuns maestru în arta prefacerii şi ascunderii după vorbe meşteşuguite tot ne trădează limbajul nostru corporal, care ne însoţeşte întotdeauna în vorbirea noastră, ca un fel de reflex ancestral, când omul se înţelegea mai mult prin semne cu semenii săi.

 

  Semnificaţia mai profundă a proverbului citat m-a determinat să-l aleg drept motto pentru povestirea mea. Nu am intenţia să înşirui aici toate amintirile mele cu amănuntele lor de jurnal. In această povestire mi-am propus să redau, pe cât posibil, episoadele mai deosebite din copilăria mea, eventuale interferenţe din primii ani de şcoală şi adolescenţă cu diferite reflexii potrivite, amintind totodată şi factorii principali care au contribuit la formarea mea în copilărie precum şi în anii de mai târziu.

  Printre aceia care vor avea răbdare să citească povestirea mea, desigur se vor găsi unii care se vor întreba, de ce am ales tocmai acest proverb ca motto. Răspunsul meu este simplu! „În primul rând proverbul este bine cunoscut, iar în al doilea rând acesta este mai mult de cât o zicală ori o alocuţiune oarecare şi reprezintă o expresiune consacrată de mult.“

  La drept vorbind, nu-mi amintesc unde şi când am auzit sau citit pentru prima dată proverbul citat, dar un lucru este cert. De când l-am aflat, nu-l mai pot uita! Am convingerea că atunci când am auzit sau citit depre acesta l-am asimilat ca un automat, fără să-i acord vreo atenţie deosebită. Şi totuşi...

  Creierul omului înzestrat de către Atotcreatorul nostru, care a făcut cerul şi pământul şi toate...este o minune, având o memorie minunată care poate reţine multe lucruri stocate în subconştientul nostru. Adică fără să fim conştienţi de existenţa acestui proces de stocare de date. Şi dintr-odată, în anumite situaţii, provocate spontan de anumite împrejurări ori prin asociere ne ajută să reactualizăm prin reproducere unele fapte, întâmplări sau trăiri memorate cândva, retrăindu-le din nou în amintirea noastră ca într-un film.

  În jurul nostru s-a vorbit şi se mai vorbeşte mult de evoluţie: este o formă de fală umană ori lipsă de credinţă. Dar acolo unde nu este nimic ce poate să evolueze. Oare evoluţia cu de la sine putere, cu toate salturile sale calitative, putea să ajungă la o asemenea perfecţiune fără puterea lui Dumnezeu.

  Într-adevăr în zilele noastre ştiinţa creează inteligenţe artificiale, avându-l pe om ca model, dar materialele de construcţie folosite sunt altele ca la om, cu toată asemănarea lor, astfel de produse nu au suflet...

  În viaţa omului există anumite momente şi întâmplări mai mult sau mai puţin dramatice, care stau mult timp aproape uitate prin cine ştie ce colţisor al memoriei sale ca nişte imagini sau fotografii scumpe într-un album prăfuit si dintr-o dată să reapară ca un fulger în amintirea sa. În asemenea situaţii omul are senzaţia curioasă că cineva a apăsat pe un buton şi deodată în faţa lui se derulează filmul amintirilor sale şi el retrăieşte anumite întâmplări pe care le credea de mult uitate. Este un fenomen straniu şi totodată minunat. Ce ne-am face fără amintirile noastre?

  De când am aflat proverbul citat am avut destule ocazii să mă conving de adevăratul său sens. Iată! în vorbirea noastră curentă folosim difertite locuţiuni, interjecţii şi expresii disjunctive şi totuşi ne gândim destul de rar la miezul vorbelor pe care le rostim şi nu-i de mirare, deoarece majoritatea oamenilor consideră procesul vorbirii ca un lucru de la sine înţeles. Oare chiar asa să fie? Eu consider că trebuie să ne gândim mult mai profund la acest minunat dar primit de la Dumnezeu, întrucât este un dar de nepreţuit. Este tocmai darul care îl deosebeste pe om de lumea animală, situându-l în fruntea vieţuitoarelor, adică pe cea mai înaltă treaptă a creaţiunii. In fruntea ei!...

  Capacitatea şi puterea omului de a vorbi, este în primul rând Duh. Este Duh din Duhul lui Dumnezeu şi este un dar tot atât de nepreţuit precum sunt şi amintirile noastre. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu!“ (Ioan.1.1.) Omul este om deoarece gândeşte, iar gândind vorbeşte: „Cogito, ergo sum!“ Iar pentru faptul că gândeşte şi vorbeşte are şi amintiri. Omul mai trăieşte prin şi cu amintirile sale...

  Ce ar fi omul fără amintirile sale? Cu ce s-ar deosebi de celelalte vieţuitoare? Pierderea amintirilor ar fi cea mai mare nenorocire, care s-ar putea abate asupra unui om. O astfel de pierdere ar fi egală cu pierderea propiei noastre umbre. Umbra care ne însoţeşte oriunde ne-am afla este dată de lumina. Întunericul nu are umbră, deoarece umbra însăşi este întunericul! După cum umbra este dată de lumina, tot aşa sunt date amintirile de spiritul nostru. Dar amintirea este o „umbră vie,“ care poate oricând să fie reactualizată şi reprodusă din memoria noastră. Amintirile sunt strâns legate de fiecare etapă a vieţii noastre trecute. Ele fac parte din „eul“ nostru, adică din conştiinţa noastră de sine. Fără amintiri omul ar fi ca o oală de lut deşartă...

  Amintind aici de „eul nostru“ aş încerca să lărgesc puţin această idee, citându-l pe René Descartes: „Cogito, ergo sum.“ Ce minunat! „Gândesc, deci exist”! Ori altfel exprimat: „Conştiinţa de sine este certitudinea existenţei personale.“ „Aşa după cum gândeşte o persoană că ar trebui să fie.“ Iată! prin această concepţie Descartes a enunţat, de fapt, principiul fundamental al filozofiei moderne fără a nega existenţa lui Dumnezeu...

  Dacă rezumăm pe scurt discuţia despre darurile pe care omul le-a primit de la Dumnezeu, creatorul său, atunci putem spune că pe lângă darul gândirii raţionale, darul vorbirii, darul amintirilor şi alte daruri pe care nu le-am enumerat aici, totuşi mai putem aminti un alt dar primit tot de la Dumnezeu care-i specific omului ori mai bine zis numai omului...

 

  Râsul! Cine nu cunoaşte râsul atât de sănătos şi deconectant în atâtea situaţii de tensiune nervoasă, de panică, de stres şi frică ori în diverse situaţii penibile, când printr-un râs sănătos totul poate lua o altă întorsătură situată între ridicol şi comic. Trebuie să reţinem că numai omul poate să râdă: „...animalul rânjeşte, iar rânjetul său provoacă stări de frică până la groază!“ Numai omul are capacitatea de a descoperi în diverse situaţii latura lor comică sau dramatică având umor şi are umor gândind şi raţionând!

  În teoria sa privnd psihanaliza, Sigismund Freud vorbeşte de instanţele personalităţii, folosind o schemă de studiu care prezintă spre exemplificare trei aspecte ale acestora, dar fără entităţi reale şi etanşe, deoarece personalitatea omului este prea complexă şi diferă de la individ la individ. Conform acestei scheme se disting trei aspecte ale personalităţii umanr: Sinele, Eul si Supra-Eul.

  Pentru a putea opera mai uşor cu aceşti termeni ori de câte ori va fi nevoie pe parcursul povestirii mele, voi încerca să explic pe scurt fiecare termen în parte, dar nu ca specialist, ci ca un om simplu care a fost şi este dornic de cunoaştere. Cum spune filozoful: „Tendinţa raţiunii umane spre înţelepciune şi adevăr este omniprezentă în viaţa omului.“

  Plecând de la această idee putem spune că şi un om mai puţin elevat, cu mai puţine informaţii de cultură poate fi dornic de cunoaştere. In acest caz şi un domeniu mai greu de înţeles fără anumite cunoştinţe de bază, poate fi înţeles dacă este prezentat într-o formă mai uşoară de asimilat sau „mundgerecht“ cum se spune în limba germană. În alte ţări există publicaţii care au răspândit anumite teme ştiinţifice într-o formă mult mai eligibilă, câştigând astfel mai mulţi adepţi.

  Mai înainte de a continua cu lămurirea termenilor amintiţi, aş vrea să lămurim pe cât posibil, ce este un complex ori ce este o pulsiunea sau impulsia...

  Vorbind despre un complex în ceea ce priveşte sensul acestui cuvânt, putem spune că acesta este format din mai multe părţi care îmbrăţişează sau întrunesc în sine mai multe laturi sau elemente diferite al unui întreg - Altfel spus, dacă vorbim despre psihanaliză „un complex este un ansamblu de tendinţe inconştiente (sau oarbe), dar cu o putere afectivă considerabilă, care determină atitudinile unui individ, comportamentul său, acţiunile sale, visele sale, adică personalitatea sa".

  Pulsiune este un element dinamic al activităţii psihice inconştiente sau latura energetică a instinctului (instinct sau Trieb î.l. ger.). Impulsie sau impulsiune este tendinţa cauzată de un factor psihologic emoţional (excitaţie puternică) la rândul ei excitaţia este un proces fiziologic manifestat prin accentuarea activităţii funcţionale a unei celule, a unui ţesut sau organ ca reacţie la un stimul (stare de enervare, de încordare, de aţâţare)...

  Din păcate, pentru mulţi oameni conţinutul acestor concepte este destul de puţin cunoscut, iar la general luat, înafară de specialişti, acestea nu sunt unoscute de loc.

  Unii oameni privesc aceste complexe psihice ca un conflict interior dur, care opune conştiinţa morală impulsiunilor sexuale şi agresive. Iar alţii, la rândul lor, cred că aceste complexe sunt cauzate de un şoc puternic, de natură sexuală, dar în general, atunci când se iau în discutie complexele psihice, lumea neinformată crede că este vorba de anumite fenomene morbide. Aceste păreri sunt greşite! Sunt păreri exprimate de oameni care sunt total neinformaţi şi necunoscători, iar necunoaşterea la rândul ei poate să ducă la sfioşenie, timiditate şi în ultima instanţă la frică, falsă pudicitate, ignorare, refulare etc.

  Păcat, tocmai această părere greşită se reflectă încă pe scară largă în educarea copiilor, iar nota de plată pentru asemenea greşeli, în multe cazuri, copiii nu sunt în stare s-o achite toată viaţa. O poartă cu ei ca o povară grea plicticoasă care le acreşte viaţa de zi cu zi.

  În faţa unei clase din ciclul doi, un psiholog care îşi ţinuse obişnuita oră săptămânală a făcut o experienţă interesantă atunci când a ajuns la partea cu întrebări şi răspunsuri. De la început primi multe răspunsuri sfioase şi naive, dar înainte de a încheia tema despre care se discutase, un băieţel mai slăbuţ şi timid puse o întrebare la care nu se aşteptase nimeni. "Domnule profesor", şopti el abia auzit, "ce este familia?" Profesorul luat prin surprindere, îl privi mirat, dar nu răspunse imediat. Copiii însă, tot copii sunt în situaţii obişnuite, dar în situaţii răsturnate un cuvânt, o întrebare mai deosebită, îi poate transforma brusc în pui de lup şi atunci printr-o înţelegere tainică toată haita se aruncă asupra celui mai slab dintre ei. După o scurtă pauză de linişte vuietul provocat de salvele lor de râs se ridică în valuri spre tavanul clasei de unde amplificat de reverberaţia acustică ţâşni afară pe fereastra deschisă cu un hohot ciudat. Copiii aveau de ce să râdă. Ştiau ceva ce profesorul lor nu ştia. În mintuca lor întrebarea colegului lor era mai mult decât naivă. Auzi ce întrebare! doar fiecare copil ştie ce este familia. Dar ce nu ştiau copiii, îl frământa cel mai mult pe bietul Mitică. Familia sa era familie şi totuşi nu era familie. Era dezorganizată, cârpită şi săracă. Comunicarea era rară şi dură, iar de comuniune nu se pomenea niciodată!

  După ce se liniştiseră copiii domnul profesor nu-l putea lăsa pe Mitică fără un răspuns şi-i luase pe ocolite:

  - Mitică, tu chiar nu ştii ce este familia?

  - Din păcate o ştiu prea bine, domnule profesor!

  - Şi atunci? întrebă profesorul mirat.

  - Vedeţi, dumnevoastră, familia noastră nu este una obişnuită, este dezorganizată, dezbinată, săracă cu duhul şi la pungă, iar poliţa pentru aceste lipsuri le plătim noi, copiii.

  - Îmi pare rău, Mitică! acum te înţeleg mai bine! iar după mine tot familia trebuie să fie un cuib cald pentru toţi membrii ei.

  - Tot aşa spune şi părintele Nicolae de la biserica din cartierul nostru: "O familie unită este fericirea pe pământ"!

  - Şi nu este, Mitică?

  - Este şi nu este; domnule profesor! un bătrânel din cartierul nostru spune altceva: "Dacă dispare fericirea din famile, este înlocuită cu "Patul lui Procust"!

  Un alt copil din clasa lui Mitică, trăind acasă cam în aceleaşi condiţii ca şi el, fiind tot mai atent la discuţia lui cu domnul profesor, la un moment dat nu se mai putuse abţine şi izbzcni tare supărat.

  - Domnule profesor, dacă-mi permiteţi aş spune şi eu ceva în legătură cu tema pe care o discutaţi cu Mitică...

  - Spune, Ionele, te ascultăm! spuse domnul profesor.

  - Domnule Profesor, necazurile noastre de acasă nu ni le putem striga în gura mare, dar colegul nostru Mitică nu este singurul din clasă care o duce rău acasă. Din păcate, sunt mulţi copii care trăiesc în astfel de condiţii şi atunci oamenii mari de ce nu iau nişte măsuri mai eficiente pentru protecţia copiilor minori.

  - Ce măsuri Mitică?

  - Sunt convins că veţi râde de propunerea mea, dar dacă ar fi după mine aş face o propunere obligatorie pentru toţi aceia care vor să se căsătorească, adică: "Mirele şi mireasa să facă un curs intensiv prenupţial privind educaţia copiilor minori, iar bunicile noastre precum şi bunicii noştrii să facă din când în când câte un curs de reciclare. Astel s-ar evita mute discuţii inutile ca: ce mă oul este mai deştept decât găina şi altele!"

  Ha, ha, ha! râseră toţi copiii, în fruntea cu domnul profesor, care se gândea: isteţ copil!

  Iată, în cazul complexelor, a combinaţiiilor de trăsături personale, de dorinţe, emoţii, sentimente, de puternice atitudini afective contradictorii, de altfel întotdeauna inconştiente, totul fiind organizat într-un ansamblu indisolubil, în psihanaliza se spune că face parte integrantă din personalitatea omului ...iar individul neiniţiat întrebă în zeflemea: "Da ce-i aia personalitatea, la colea un "boţ de carne" care nu ştie altceva decât să bage pe gură şi să iese pe dos", bietul de el nu vrea ştie că dintr-un pui de om tot om se face, nu altceva.

  Lumea neinformată, în general, părinţii şi educatorii mai puţin informaţi, din păcate scapă din vedere faptul că tocmai în primii ani din viaţa copilului se pot forma şi instala asemenea complexe la baza cărora se găseşte întotdeauna dragostea şi ura sau cuplul dragoste - ură. Astfel de complexe nu sunt neapărat şi patologice. Dar neluate în seamă ele pot deveni patologice ca urmare a modificărilor pe care le suferă în timp. Nerezolvate la timpul potrivit astfel de complexe îşi lasă amprentele şi antrenează la copil tulburări caracteriale care se pot prelungi sub anumite manifestări nervoase dezordonate până la adult. Orice eveniment important din viaţa unui copil poate declanşa formarea unui complex, mai ales dacă prin evenimentul respectiv copilul se simte frustrat.

  După cum am văzut mai înainte, „un complex este o legătură indisociabilă între:

  a. pe de o parte, pulsiuni sau impulsii, cu scopuri diferite, de multe ori contradictorii, pretinzând fiecare să domine;

  b. pe de altă parte, interdicţii, de ordin cultural, opunându-se realizării unora dintre aceste pulsiuni sau impulsii.“

  La rândul lor pulsiunile (sau puseurile) sunt elanuri primare, de natură fiziologică, spre un scop; ele cer să fie satisfăcute! Analizând pulsiunile primare psihanaliştii germani vorbesc de instincte primare, adică de „Trieb“. Iar într-un sens mai larg se vorbeşte de „Lebenstrieb“ şi „Todestrieb“, grup de impulsii a căror combinare şi înfruntare produc însăşi dinamica subiectivă.

  Anumite pulsiuni sau impulsii se pot lovi de interdicţii. În astfel de cazuri pulsiunile şi interdicţiile fiind inconştiente, legătura lor - complexul - este inconştientă.

  In viaţă astfel de reacţii, generate de situaţii conflictuale inconştiente se manifestă în comportament. In aceste cazuri individul gândeşte şi acţionează după mobiluri care decurg fără ştirea sa din determinări inconştiente. Dar nevoia de logică reuşeşte întotdeauna să-l jusifice în propriii săi ochi.

  Cu toate acestea, acelaşi individ poate să ajungă în situaţia de a asista, la fel de neputincios în a le modifica, la manifestări somatice care decurg tot din determinări inconştiente, sistemul nervos vegetativ servind drept intermediar pentru a exterioriza stări afective inconştiente, aşa cum exteriorizează atâtea stări conştiente ca: lacrimi, îmbujorare, piele de găină, fiori etc. Cine nu a trecut prin astfel de stări?...

  Pe scurt, în sensul cuvântului sexualitatea înseamnă totalitatea însuşirilor morfologice, fiziologice şi psihologice care caracterizează sexele şi fenomenul sexual.

  Dar psihanaliştii merg mai departe. Din punctul lor de vedere „sexul“ sau „sexualitatea“ nu desemnează numai manifestările legate de actul genital al procreării; ei includ tot ce are legătură cu activitatea hedonistă, adică tot ce este legat de căutarea plăcerii. Un om lipsit de posibilitatea de a căuta plăcerea se simte frustrat, iar frustrarea de posibilităţi hedoniste duce la sentimentul de „castrare,“ în sens psihic şi nu fizic! Să nu uităm că hedonismul, nu este centrat pe aceleaşi zone ale corpului în diferitele sale stadii de dezvoltare... după cum am văzut mai sus instanţele personalităţii sunt: Sinele, Eul şi Supra-Eul.

  Sinele este instanţa psihică cea mai veche, cea mai importantă şi cea mai puţin accesibilă din cele trei, fiind în strânsă legătură conflictuală cu celelalte două instanţe, Eul şi Supra-Eul, care se prezintă sub formă de modificări şi diferenţieri ale Sinelui.

  Pentru psihanalişti, începând de la S. Freud, Sinele este necunoscut şi inconştient. Ca prim rezervor de energie psihică, el reprezintă arena în care se înfruntă impulsiile vieţii şi morţii. Manifestările sau cursul proceselor sale este condus de necesitatea imperioasă a satisfacţiei impulsionale (Trieb - în limba germanaă). Expresia psihică a impulsiilor, conţinuturile sale inconştiente sunt de origini diferite; în parte sunt tendinţe ereditare, de determinări înnăscute, de exigenţe somatice, iar în parte de fapte dobândite, de ceea ce provine din refulare. Sinele poate fi privit ca nucleul fiinţei umane, sursa de pulsiuni, forţa libidinală oarbă care asemenea unui fluviu, trebuie să-şi găsească o albie care duce către satisfacţie. Libidoul este pentru om, pentru sexualitate sa ceea ce e foamea pentru nutriţia întregului corp uman.

  Eul, după psihanalişti, este sediu al conştiinţei şi, de asemenea, loc al manifestărilor inconştiente. Eul este o diferenţiere a Sinelui, este instanţa registrului imaginar prin excelenţă, a identificărilor şi a narcisismului. Totodată Eul este sediul satisfacţiilor şi a insatisfacţiilor conştiente; este nucleul limitat, organizat, coerent şi lucid al personalităţii. Prin intermediul Eului, Sinele intră în contact cu lumea exterioară. Mai întâi tampon între Sine şi lumea exterioară, apoi, începând de la şase-şapte ani la copii, tampon între Sine şi Supra-Eu.

  Supra-Eul! în psihanaliză este considerat ca instanţa a personalităţii psihice a omului, având rolul să judece Eul.

  Iată unele exemple date în acest sens de S. Freud: „Simt înclinaţia de a face ceva care-mi promite plăcere, dar renunţ pe motiv că nu mi-o permite conştiinţa mea morală.“ Sau alt exemplu: „Mă las mânat de excesiva aşteptare a unei plăceri, făcând ceva contra căruia vocea constiinţei mele morale protestează, pentru ca după comiterea actului conştiinţa morală să mă pedepsească prin reproşuri amare, făcându-mă să mă căiesc de fapta mea, doarece, “...Supra-Eul, care inhibă actele noastre sau care produce remuşcări este „instanţa judiciară a psihicul nostru“, şi se află în centrul problemelor morale.

  Mai departe putem spune: „Supra-Eul este un fel de mentor format prin integrarea experienţelor, permise şi nepermise, aşa cum au fost trăite în decursul anilor.

  Supra-Eul fiind sediul unor forţe inhibitorii care acţionează inconştient sau orbeşte, este incapabil să evolueze singur, în mod simţitor după vârsta de opt ani, chiar dacă împrejurările vieţii modifică total cerinţele lumii exterioare.

  Se poate spune că Sinele şi Supra-Eul fiind sediul unori forţe inhibitorii funcţionarea lor este inconştientă, pe când Eul este numai în parte inconştient. (Dar numai din punct de vedere schematic).

  Dacă vorbim pe scurt de noţiunea de: conştient, inconştient şi preconştient putem spune că: „Ansamblul ideilor pe care ni le reprezentăm la un moment dat formează conştientul nostru, iar despre toate cele care sunt în acel moment în afara câmpului nostru conştient se poate spune că sunt inconştiente. Dar să nu uităm că aici trebuie să facem distincţia între, pe de-o parte, cele pe care le putem evoca când vrem noi - adică preconştientul nostru - şi, pe de altă parte, inconştientul propriu-zis, care va rămâne întotdeauna necunoscut“...

  În studiul său asupra fenomenului actelor post-hipnotice observate de Bernheim, S. Freud a constatat că un act ordonat sub hipnoză se impune conştiinţei, în vreme ce nici ordinul primit de la hipnotizor, nici amintirea hipnozei nu revin în memorie. Mai mult, chiar dacă i se cere unui subiect care a executat un ordin absurd motivul acţiunii sale, acesta invocă întotdeuna o justificare satisfăcătoare în proprii săi ochi, dar justificarea sa contrazice adesea orice logică.

  Iată un exemplu uşor de înţeles: „un subiet desfăcându-şi umbrela în plină sedinţă, conform ordinului primit sub hipnoză, răspunde la întrebarea celor din jur - vreau să văd dacă umbrela mai funcţionează."

  Exemplul de mai sus ne demonstreză că ideea actului de îndeplinit a trecut din inconştient în conştient, încărcată de îndemnul de a acţiona. Dar ideea ordinului primit nu a trecut în conştient, deşi ea a fost cea eficientă.

  Prin urmare un fenomen psihic poate fi inconştient şi eficient. In anumite forme de nevroză şi chiar în psihologia omului sănătos S. Freud relevă rolul predominant al ideilor active inconştiente, numind „raţionalizări“ mobilurile invocate de subiect pentru a justifica actele al căror motiv adevărat îi rămâne necunoscut.

  Dar aici trebuie remarcată o diferenţă: un act ordonat sub hipnoză, odată realizat, nu mai joacă nici un rol în inconştientul subiectului, pe când puseul inconştient emanând din subiectul însuşi tinde să se repete indefinit, urmând un ritm care variază de la individ la individ.

  Mai departe spune S. Freud că orice fenomen psihic tinde să devină conştient, deoarece, fiind un raport de forţe, puseul inconştient nu se opreşte decât dacă se loveşte de oprelişti ori de rezistenţă.

  Un astfel de proces odată declanşat, încărcătura afectivă care-l susţine trebuie să-şi afle o utilizare, deoarece ea face parte din manifestările unui libido care, la fel ca şi viaţa, nu se poate escamota şi nici ocoli. Chiar dacă încercăm sau modificăm manifestările vieţii, dar odată declanşată, viaţa nu se mai opreşte decât o singură dată şi atunci prin moarte, adică prin distrugerea integrităţii vieţii. Tot la fel şi libidoul nu se lasă nici anulat, nici redus în cantitatea sa dinamică, deoarece acesta nu se rezumă numai la sex ori la instinctul sexual. În psihanaliză acesta capătă un sens mult mai larg, cuprinzând cum spun psihanaliştii, germanii „Liebes- und Lebenslust,“ fiind strâns legat de „Lebesnstrieb“ ori cu alte cuvinte de „cheful de viaţă“.

  Din păcate, se întâmplă adeseori în viaţă ca, încă de la apariţia sa, puseul libidinal să suporte oprelişti care pot merge până la interdicţie totală în lumea exterioară; reprezentarea sau exteriorizarea sa este reprimată, dar încărcătura afectivă care îl susţine, se va transforma într-o stare angoasă, adică o continuă nelinişte, tulburare, îngrijorare mai mult sau mai putin intensă, care se manifestă în locul unui sentiment inconştient la un subiect în aşteptarea a ceva ce el încă nu poate defini. Iată că angoasa se poate traduce şi prin senzaţii fizice, mergând de la o simplă senzaţie de constricţie gastrică până la paralizie totală, această senzaţie fiind adesea însoţită de o intensă durere psihică de om abătut, lipsit de chef...

  Intensitatea angoasei - insatisfacţie inefabilă - care nu se poate exprima în cuvinte, depinde de doi factori: pe de-o parte, mărimea încărcăturii afective care-i ruptă din suportul ei iniţial sau originar: pe de altă parte, măsura, mai mare sau mai mică, mai mult sau mai puţin hotărâtă sau categorică, în care pulsiunea este frânată.

  In cazul când încărcătura afectivă se grefează pe o altă idee care-i tolerată mai bine de lumea exterioară, atunci se vorbeşte de formarea unui simptom: utilizarea de nerecunoscut a pulsiunii reprimate. Apariţia simptomului eliberează subiectul de angoasă şi-i dă un sentiment imediat de bunăstare.

  Când se vorbeşte de simptom, în psihanaliză, trebuie să se ţină cont că, acest fenomen subiectiv, nu constituie pentru psihanalişti semnalul unei boli, ci expresia unui conflict inconştient.

  Mai departe în psihanaliză se spune că pulsiunile se lovesc de lumea exterioară numai în primii ani ai vieţii; interdicţiile de care se vor ciocni în cursul primelor experienţe vor invada destul de repede personalitatea însăşi a subiectului, adică Supra-Eul. Din momentul când o interdicţie devine interioară, ea face parte din personalitate.

  Iată cum acţionează Supra-Eul! Acesta asimilează interdicţiile lumii exterioare în scopul evitării decepţiilor. Dar, o dată format, Supra-Eul este rigid. Datorită lui, pulsiunile sunt înfrânate spontan, chiar înainte de a deveni conştiente, de îndată ce se declanşează o rezonanţă asociativă cu cele care, în timpul primelor experienţe din copilărie, atrăseseră din partea lumii exterioare o reprimare urmată de angoasă. În felul acesta funcţionează mecanizmul inhibitor căruia i se spune refulare; astfel putem vedea că aceasta este un proces interior...

  La rândul ei refularea nu afectează decât ideile. Încărcăturile afective care le susţineau nu pot fi distruse, deoarece ele provoacă în conştient, prin acumulare de forţă nervoasă nesatisfăcută, o angoasă de care subiectul suferă fără a-i cunoaste cauza. Această suferinţă care rezultă dintr-un conflict între pulsiunile libidinale si interdicţiile exterioare subiectului se numeşte „angoasă primară.“ Suferinţa care rezultă dintr-un conflict între Supra-Eu şi Sine în chiar interiorul personalităţii subiectului este o „angoasă secundară“.

  Angoasa va căuta întotdeauna să se elibereze într-un simptom care să-i permită descărcarea afectivă, deoarece încărcarea afectivă se va lega din nou de altă idee. O astfel de transpunere poate fi tolerată sau nu de către lumea exterioară sau de latura conştientă a subiectului. În caz de reprimare, liniştea instinctuală nu se va produce, iar reprimarea va provoca o nouă angoasă care determină un alt simptom creat de aceeaşi încărcătură libidinală eliberată de prima idee refulată. Astfel se poate ajunge la o complexitate care duce simptomul foarte departe de punctul său de plecare originar încât este nevoie de o analiză de durată pentru a-i descoperi adevărtata cauză. Cu cât un subiect este mai avansat în vârstă cu atât va fi nevoie de o durată mai lungă de analiză sau psihanaliză. La copii rigiditatea Supra-Eului se formează pe la şapte-opt ani şi atinge rigiditatea definitivă la sfârşitul pubertăţii.

  Libidoul se poate compara cu apa unui izvor. Apa trebuie să curgă! Iar dacă este împiedecată să izvorească la locul iniţial, va izbucni în alt loc. Unde izvoreşte apa se chiamă izvor. Dar să nu uităm, când a făcut un drum de câţva metri de la izvor se numeste deja pârâu şi acesta va creşte mereu. Cu cât va creşte pârâul va deveni tot mai puternic şi nu se mai lasa zăgăzuit. Supra-Eul are rolul de a favoriza sublimările care pot fi: utilizări ale libidoului în activităţi sociale, de caritate, binefacere etc acceptate sau stimulate de lumea exterioară.

  Se poate întâmpla ca pulsiunile care nu pot atinge conştientul să trezească sau să accentueze unele manifestări care corespund unei perioade anterioare procesului eşuat şi care la vremea aceea fuseseră tolerate. In astfel de cazuri libidoul este tentat să folosească un drum vechi, să procedeze la reacumulări în jurul unor „puncte de fixaţie“ depinzând de un ansamblu de condiţii care puseseră un mare accent pe cutare sau cutare manifestare în momentul apariţiei sale normale.

  Dar diferenţa mare între ceea ce se întâmplă cu apa la suprafaţa solului şi ceea ce se întâmplă cu libidoul la fiinţa umană este că forţa inhibitoare care se opune manifestărilor pulsiunilor emană, în acest ultim caz, din individul însuşi.

  „Elementul dinamic al Sinelui este libidoul, iar elementul dinamic al Supra-Eului este tot libidoul.“

  Datorită Supra-Eului, Eul beneficiază de o mare economie de efort şi astfel evită o muncă obositoare de alegeri şi renunţări permanente. Dacă sublimările folosesc din plin dinamismului pulsiunilor refulate şi dacă Supra-Eul lasă Sinelui o marjă destul de mare pentru satisfacţiile directe, totul merge bine; refularea este tăcută şi fără angoase.

  Dar, dacă posibilităţiile de sublimare sunt insuficiente sau dacă Sinele este foarte violent, foarte bogat, rezultă o tensiune; Supra-Eul trebuie să se arete extrem de sever şi atunci asistăm la formaţiuni reacţionale fie în acord cu Eul -perversiuni- fie lipsite de acordul său -nevroze evidente...

  În psihanaliză s-a ajuns la concluzia că impulsurile instinctuale sunt supuse repetiţiei. Acest fapt este valabil atât pentru foame cât şi pentru libido. Instinctele de conservare nu-şi pot amâna mult timp satisfacerea fără a pune în pericol însăşi viaţa subiectului. Din această cauză energia pe care individul o desfăşoară pentru potolirea lor nu poate fi orientată în altă direcţie.

  Dimpotrivă, vorbind doar de instinctele pur sexuale, putem spune că acestea pot fi întârziate şi energia lor transformată în beneficiul altor activităţi, deoarece sexual nu înseamnă numai genital. Calificativul de genital nu se referă decât la anumite manifestări ale sexualităţii, ele fiind cele mai târzii şi mai împlinite din dezvoltarea individului. Dar hedonismul copilului, căutarea plăcerii, apare însă foarte devreme. De exemplu suptului propriu-zis, în afara alăptării, îi urmează suptul degetelor, al tocului, al ţigării şi nu în ultimul rând sărutul, act hedonist căruia nu i se poate nega calificativul de erotic. Nu poate exista un criteriu obiectiv mai bun al dezvoltării fiinţei umane decât criteriul afectiv - comportamentul individului în raport cu obiectul iubirii sale.

  Pentru a putea delimita sau numi aceste epoci succesive ale dezvoltării individului, S. Freud le-a ales pe acelea care evocă partea corpului asupra căreia este centrat în mod electiv hedonismul momentului. Astfel se disting succesiv stadiile: oral, anal, falic, numite si stadii pregenitale.

  Acestor stadii le succede o aşa zisă stare de latenţă care, în regiunea noastră climatică, este plasată aproximativ între 7 şi 12 ani. Apoi urmează pubertatea şi în sfârşit adolescenţa, stadiul genital propriu-zis care cunoaşte maxima înflorire în jurul vârstei de 17 - 18 ani.

 

  Pentru a ne putea cunoaşte mai bine copiii, dar şi pe noi înşine, este binevenită o scurtă descriere a celor trei faze prin care trece copilul în primii săi ani de viaţă, deoarece sunt anii în care se pun bazele formarii şi dezvoltării sale fizice şi psihice ulterioare; sunt bazele care îl pot marca pentru toată viaţa.

 

  I ată, prima fază este stadiul oral, deoarece în această fază are loc organizarea libidinală sau a plăcerii şi se întinde pe durata primului an de viaţă de la naştere şi până la înţărcarea copilului. Această fază este marcată de zona erogenă bucală, deoarece nevoia fiziologică de a suge apare încă din primele ore de la naştere. Adeseori şi sătul sugarul continuă să-şi sugă buzele şi în timpul somnului. Iar aspectul său exterior liniştit şi satisfăcut exprimă o gamă de sentimente de la mulţumire şi până la voluptate. Înafară şi independent de necesităţile alimentare, suptul este o plăcere auto-erotică de tip narcisică primară. Este un auto-erotism originar, subiectul neavând încă intuiţia unei lumi exterioare, o lume care-i mult diferită faţă de el însuşi. In această fază de dezvoltare adevărata sa legătură şi intimă cu mediul ambiant, copilul o face numai pe cale bucală, deoarece în buziţele sale mici cât o frăguţă coaptă se concentrează toate simţurile sale: Începutul!

  Copilul sugar, în această fază a vieţii sale, este un fel de guriţă mică şi mai tot timpul nesătulă şi se ataşează de orice obiect care îi satisface această plăcere, că-i sânul mamei, sânul docii sau biberonul cu care îi place să se joace şi după ce este sătul sau degetele de la mâinile sale, de la picioarele sale şi orice alt obiect la care poate să ajungă. Toate acestea trec pe la guriţa lui, aceasta fiind senzorul principal cu ajutorul căruia intră în legătură cu lumea care îl înconjoară.

  Copilul sugar ţine mult la obiectele la care poate să ajungă cu guriţa lui, le iubeşte, îi place să doarmă cu obiectele preferate, chiar şi în somn le caută cu guriţa, se agită şi în sens mai largit o iubeşte şi pe mama sau pe doică. El nu are intuiţia limitelor propriului său corp. Dar a simţit că plăcerea suptului este întotdeauna însoţită şi de prezenţa mamei sau a doicii. Toate momentele senzaţiei de plăcere, baia, toaleta, legănatul, sunt legate şi de prezenţa mamei sau a doicii. Iar această prezenţă asociată senzaţiilor de vedere, sunet, pipăit etc, devine în întregime o persoană sau un obiect de - iubire aimance - (expresie care derivă din limba fr. şi exprimă interesul afectiv în sine sub toate formele sale). Până la urmă copilul o primeşte pe mama cu mare bucurie şi înafara suptului.

  Observând dezvoltarea copilului sugar mai departe, după acest model de iubire aimance se va structura atitudinea sa faţă de lumea exterioară. Orice obiect interesant va fi dus la gură! Din interes faţă de obiectul în cauză se naşte la copil plăcerea de a avea şi plăcerea de a fi!

  Cu timpul copilul se identifică cu mama sa conform unui „prim tip de relaţii“, iar aceste relaţii vor dăinui toată viaţa. Dacă zâmbeşte mama, zâmbeşte si el; dacă vorbeşte mama, el gângureşte şi în acest fel copilul se dezvoltă, înmagazinând pasiv cuvinte, sunete, imagini, senzaţii din mediul său ambiant, învăţând tot mai mult. Invăţatul se face concentric de la mic la mare şi diferă de la copil la copil, în funcţie de valorile ereditare a fiecărui individ.

  Manifestările copilului se prezintă astfel în stadiul oral, prima sa formă pasivă. Când apar primele cuvinte, acestea sunt deja o cucerire care cere un mare efort din partea copilului, care recompensat prin bucuria, laudele şi mângâierile celor din jur îi produc o mare plăcere pe care copilul o exteriorizează printr-un râs gângurit, baterea din mâini şi picioruşele sale.

  În a doua jumatate a stadiului oral, in situaţii normale, intervine o perioadă mai dificilă pentru sugar - dentiţia! Suferind, unul mai mult altul mai puţin, copilului sugar trebuie acordată mai multă atenţie. Pentru suferinţa sa copilul cere o compensare. Vrea să fie mângâiat şi alintat. Iar alintarea din partea lui se manifestă adeseori prin muşcătură, deoarece îi produce o alinare tomporară a durerilor. Odată cu dentiţia începe momentul, când copilul întră mai adânc în „perioada orală activă.“

  De acum încolo va muşca tot ce-i va veni la gură, toate obiectele şi mai ales sânul mamei. Odată cu muşcătura apare şi prima sa „pulsiune agresivă.“ Acum este momentul ca mama şi doica să-şi arete adevărata dragoste faţă de copil. Mama şi doica, chiar dacă suferă din cauza muşcăturii copilului, trebuie se manifeste calm şi înţelegere faţă de aceste manifestări al copilui. O face inconştient, căutând alinare pentru durerile sale. Bătaia şi maltratarea copilului nu rezolvă şi nici nu îndepărtează tendinţele sale de a muşca, dar îi mareşte suferinţa care în unele cazuri poate ajunge până la refuzarea suptului. Modul în care pulsiunea sa agresivă de a muşca va fi tolerată sau nu de mama este de mare importanţă. În multe cazuri de acest fapt depinde învăţarea limbii materne.

  Dacă se întâmplă ca înţărcatul se fi o consecinţă a agresiunii copilului, acesta o va resimţi ca o pedeapsă şi se va simţi frustrat. Copiii înţărcaţi târziu prezintă dificultăţi în a profita de agresivitatea lor fără a provoca o nevoie de autopedepsire. În perioada aceasta se recomandă ca la îndemâna copilului să nu fie decât obiecte care prin muşcare să nu-l pună în pericol, dar să nu provoace nici interdicţie din partea adulţilor.

  Copilul care se înţarcă brusc se simte dintr-o dată privat de sânul mamei înainte ca el să-şi fi mutat asupra altor obiecte (de substituire) comportamentul libidinal şi riscă să rămână legat de un mod oral pasiv (copii mari care îşi sug degetul). În asemenea cazuri auto-erotismul său se accentuează şi el se va concentrat asupra propriilor sale fantasme. Asfel poate păstra un nucleu de fixaţie care va intra în rezonanţă cu frustrări ulterioare, favorizând apariţia unor nevroze. Dar să nu uităm că şi copiii mici învaţă. Învaţă mereu!

  Imediat după naşterea sa copilul este plast într-un mediu oarecare. Un mediu pe care copilul mic nu-l cunoaşte şi nici nu-l poate influenţa. Este prea neajutorat! dar mediul respectiv exercită asupra sa, încă din prima zi după naştere o influenţă foarte puternică şi directă. Iar în felul său şi copilul mic reactionează nemijlocit la aceste influenţe ale mediului ambiant.

  Prin urmare se impune imediat şi primă întrebare: copilul mic în reacţiile sale la mediul ambiant, este oare şi înţeles de către părinţii sau îngrijitorii săi? Iată o întrebare care cântăreşte foarte greu în creşterea şi formarea unui copil! Este o întrebare determinantă! de care poate să depindă însăşi viitorul copilului. Dar, nu trebuie să uităm că, în condiţiuni normale şi copilul mic se comportă normal, în raport cu vârsta sa.

  Desigur, chiar şi în această fază, copilul nu se limitează numai la simţul oral. Ar fi anormal să se limiteze doar la acestă fază. Pe măsură ce trec zilele, săptămânile, lunile etc, copilul învaţă mereu. Cum s-ar zice, prin cunoaşterea acestuia, copilul se adaptează tot mai bine la mediul său ambiant.

  In devenirea şi formarea sa omul s-a orientat întotdeauna, începând din copilărie şi până la maturitate, după anumite modele de urmat. La început, adică în copilărie, aceste modele sunt căutate în imediata apropiere din mediul ambiant, iar pe măsură ce creşte copilul, cercul său de căutare se lărgeşte tot mai mult, deoarece omul este mânat mereu înainte de o permanentă tendinţă de cunoaştere. Dacă ţinem cont de această tendinţă găsim exemple în acest sens la toate categoriile de vârstă. Totuşi cele mai tipice exemple le vom găsi la copii, chiar şi la copiii sugari, deoarece şi sugarul, începând cu prima zi de naştere învaţă tot timpul.

  Dacă vorbim în imagini care ne prezintă unele lucruri mai plastic şi mai pe înţelesul tuturor, atunci putem face o paralelă între învăţarea unui copil şi un fenomen bine cunoscut în fizică, chiar şi în viaţa de toate zilele. Dar ca să ajung la explicarea acestuia trebuie să povestesc câte ceva din amintirile mele.

 

  Fra, adică fratele meu mai mic, şi cu mine eram copii mici. Dar nu chiar pici de tot! Iar la sfârşit de săptămână mergeam şi noi cu părinţii la plajă. Desigur, pentru a ne putea supraveghea mai uşor, părinţii preferau locuri mai puţin aglomerate. Dar o asemenea dorinţă nu era chiar uşor de realizat. Sibiul nu era chiar un sat! Avea o mare tradiţie ca oamenii să-şi care merindele în spate şi să le mânânce pe cine ştie ce coclauri ori pe lângă vreo apă de munte. La aerul de munte şi lângă un izvor limpede şi mâncarea era mai bună, iar după o astfel de plimbare, odihna activă era ma energetizantă decât somnul pe laghiţa cea veche, a lui Ion.

 

  Vorba glumei ori a bancului dintre doi prieteni buni, unul român si celălalt sas, fiecare ancorat în tradiţiile şi obiceiurile sale:

  - Mă, Hans! voi saşii sunteţi tare proşti, mă! Vă umpleţi rucsacul cu merinde, le căraţi cine ştie pe unde pe la munte, apoi mâncaţi de goliţi tot rucsacul. Nu-i mai bine de mine? Mânc bine acasă şi mă trântesc pe laghiţa mea cu burta la bec şi trag un pui de somn.

  Hans auzind vorbele lui Ion se scărpina după ureche şi chibzuia la un răspuns mai cu miez. Nu se grăbea! Oricum răspunsul său trebuea să aibă şi haz, dar la miezul acestuia tot nu putea renunţa. Până la urmă zise calm:

  - Hait, Ioane, na să încep şi eu tot cu o întrebare!

  - Noaaa! făcu Ion mirat.

  - Mă, Io! auzit-ai tu de odichnă activă?

  - Hait! făcu Ion! Da ce o fi şi asta? Dacă-i hoghină, apăi e hoghină, mă!

  - E, nu-i chiar aşa, mă Io!

  - Păi cum mă! explică-te şi tu, nu mă tot fierbe la foc mic!

  Hans iar se scărpină la ureche şi chibzuia la un răspuns simplu dar potrivit. Deodată, inspirat parcă, zise:

  - Mă, Io! Amu dacă mânci bine şi te culci pe laghiţa ta cu burta la bec, toată mâncarea rămâne în şi pe burta ta. Iar burta ta va creşte până nu o mai poţi purta. Dar la mine toată mâncarea pe care am cărat-o la munte şi am mâncat-o cine ştie pe unde, se va răspândi uniform prin corpul meu: în muşchii de la picioare, în muşchii de la mâini, de la piept, de la spate si mai ales în creier unde combinată cu oxigenul din aerul curat de la munte face minuni.

  - Păi, mă Hans! tu chiar grăieşti minuni.

  - Nu-s minuni, măi Io! căci şi eu le-am învăţat la un Curs de prim ajutor pentru salvamont, până atunci habar n-am avut nici eu. Dar să-ţi spun dirept; eu mă simt mult mai activ de când fac ce am învăţat la cursul acela. Intreab-o şi pe Liza mea!

  - Stai Hans, opreşte-te, omule! Să nu te audă Saveta mea, că-mi umple burta cu toate bunătăţiile, apoi mă aleargă pe toate coclaurile şi-mi pune laghita mea pe foc...

  - Nooo! făcu Hans naiv, chiar aşa ai ajuns mă?...

  După această glumă amicală să mă întorc la fenomenul amintit.

 

  Când făceam câte o ieşire la iarba verde şi ajungem la vreun lac, plăcerea lui Fra şi a mea era să privim oglinda netedă, încă nespartă a apei. Dar când ne plictiseam aruncam cu pietricele în apă şi urmăream acest fenomen curios pentru noi. Atunci îl urmăream ca pe un spectacol natural curios, fără să cunoaştem şi cauza acestuia, care era pentru noi ascunsă. Dar cu atât mai interesant era efectul. Pe vremea aceea încă nu cunşteam relaţia dintre cauza şi efectul ei.

  Aruncând petricelele în lac, aşteptam cu nerăbdare efectul. Acesta nu întârzia să se arate! Acolo unde picase pietricica ţâşnea un mic val, ca apoi să se tot repete în valuri concentrice uniforme până când se spărgea de mal şi oglinda lacului se netezea iar...

  Ce ne bucura pe noi cel mai mult era uniformitatea şi măreţia fenomenului urmărit ca un spectacol minunat. Ne bucura şi totodată ne miram! O oglindă de sticlă spartă face întotdeauna cioburi. Dar oglinda apei niciodată!

 

  În condiţii normale, şi la un copil se va întâmpla un fenomen similar. El începe cu învăţătura de la mic la mare. Iar aceste cercuri concentrice, în sens pozitiv, se vor lărgi mereu spre binele său, cu condiţia ca acest fenomen să rămână uniform şi netulburat.

  Când această dezvoltare uniformă, armonioasă este întreruptă prin influenţa factorilor externi, din mediul ambiant ca: familie, creşă, grădiniţă, şcoala etc. Atunci se întâmplă ca la o oglindă de sticlă spartă: uniformitatea dispare, s-a făcut cioburi! Iar cioburile pot provoca răni, nişte răni adânci, de nevindecat! Mai ales când copilul a fost lezat în fragedă copilărie.

  O întrebare care preocupă pe mulţi nespecialişti precum şi pe specialiştii în psihanaliză, a rămas până acum fără un răspuns categoric, deoarece este foarte greu să cercetezi modul de a gândi al unui copil la vârsta de un an. Imediat se pune o altă întrebare: „la această vârstă fragedă copilul are capacitatea de a gândi?“ Răspunsurile la aceste întrebări sunt foarte diferite. Poate că viitorul va răspunde mai bine la astfel de întrebări şi totusi se pare că psihanaliştii au ajuns la un fel de concluzie pentru a putea opera cu anumiţi termeni în studiile lor. Conform acestei concluzii procesul mental al copilului mic îmbracă nişte forme onirice pseudo-halucinatorii. Această concluzie se bazează pe o serie de observaţii făcute de-a rândul anilor.

  Sugarul plânge când îi este foame şi caută cu gura. El îşi întinde buzele pentru a ajunge la sânul mamei. Această căutare se poate asemui cu o halucinaţie tactilă. Sugarul sătul, când se crede singur în cameră, zâmbeşte sau râde în hohote bătând aerul cu mâinile, aşa cum face când o vede pe mama apropiându-se de el. Acest fenomen este similar cu visul.

 

  A doua fază de dezvoltare a copilului, adică faza anală începe în al doilea an din viaţa sa şi se interferează, mai mult ori mai puţin, cu cu faza orală. De acum el va da o mare importanţă zonei anale şi va simţi o deosebită plăcere la eliberarea spontană a sfincterelor. Dezvoltarea sa neuro-musculară este din ce în ce mai mare, iar plăcerea sau libidoul care provoca suptul jucăuş sau ludic în stadiul oral va provoca acum retenţia ludică a fecalelor sau a urinei, care uneori se va prelungi mult în copilărie.

  Astfel de situaţii pot fi privite ca o prima dezcoperire a plăcerii „auto-erotice masochiste,“ care este, de fapt, una din componentele normale ale sexualităţii. Pur şi simplu, cuvântul „masochism“ sperie lumea. Unde se rosteşte acest cuvânt lumea întoarce spatele şi pleacă. De ce? După părerea mea foarte puţini dintre aceea care întorc spatele auzindu-l si-au pus în mod serios întrebarea: „ce însemnă acest cuvânt?“ În vorbirea noastră curentă orice cuvânt poate avea mai multe înţelesuri.

  Iată, cuvântul „masochism“ a fost preluat din limba franceză şi folosit în limba română pentru a numi sau explica unele manifestări erotice anormale; adică perversiunea sexuală caracterizată prin apariţia plăcerii sexuale numai în urma producerii unor dureri fizice. Dar în textul de faţă cuvântul masochism poate fi înţeles în alt sens, ca aparţinând categoriei „fă-mi ceva“ ori ca „plăcere de a simţi o presiune pasivă asupra corpului,“ deoarece este vorba de copii. Curăţenia ecreţiei o face mama. Mulţumită de copil, toaleta se face într-o atmosferă plăcută, dacă copilul se murdăreşte este certat şi plânge. Dar între cearta neplăcută si toaleta făcută într-o atmosferă de calm şi plăcere copilul va alege varianta a doua şi astfel se nasc situatiile ambivalente.

  Odată cu dobândirea disciplinei sfincterelor copilul descoperă că are putere: adică puterea posesiunii! El este stăpân pe materiile sale fecale pe care le poate elimina sau nu. Are puterea de a-şi provoca singur plăcere influenţând tranzitul intestinal şi putere afectivă asupra mamei pe care o poate recompensa sau nu. Iar acest „cadou“ pe care i-l face va fi asimilat tuturor cadourilor care „se fac“ bani, obiecte oarecare care devin preţioase prin simplul motiv că sunt oferite la frăţiorul, la surioara pe care mama în închipuirea copiilor îi „face“ pe anus după ce a mâncat un aliment fermecat. Iată! de acum intervine perioada descoperirii plăcerii sadice la copil.

  Odată dobândită disciplina sfincterelor, copilul este obligat să-şi facă nevoile la ore fixe, stabilite după un anumit program. Dar această constrângere nu mai este pe placul său. Iar din momentul când nu mai simte plăcere, eliminarea fecalelor constituie pentru el o renunţare. Dar cel mai mult îl supără interdicţia de a se juca cu „produsele“ sale din cauza unui dezgust bine cunoscut şi aceasta provoacă o nouă renunţare. Care părinte sau îngrijitoare nu cunoaşte anumite momente hazlii sau supărătoare când copilul mic, bucuros de produsele sale, zugrăveşte cu acestea pătucul său, pereţii la care poate să ajungă şi bucuros de izprava sa strigă în graiul său nearticulat: „o, ooo, iiih!“ ca să atragă atenţia celor mari. Este un fel de lege nescrisă, dar prezentă în viaţa fiecărui copil şi anume: „Copilul nu renunţă la o plăcere decât pentru o altă plăcere.“ Dar să nu uităm! Copilul îi imită pe adulţi încă de la început!...

  Într-adevăr copilul mic imită pe adulţi în gesturi, poate şi în cuvinte, dar el încă nu poate să pătrundă gândirea şi simţirea adultului, iar din această cauză el are nevoie de substitute asupra cărora îşi mută afectele. Odată obiectele alese drept substitute, de acestea nu se mai poate atinge nimeni numai el. Dacă totuşi se atinge cineva de obiectele alese de el, va face o criză nervoasă şi preferă să le distrugă. Numai el, copilul, este stăpânul acestor substitute, numai el are voie să le confere sau nu existenţă, precum excrementelor sale...

  Deplasarea afectelor sale asupra acestor obiecte de substituire îl va face pe copil să uite de renunţarea sa resimţită iniţial şi nici nu se va simţi frustrat. Atitudinea mai mult sau mai puţin severă a părinţilor faţă de curăţenea sa, în general, îl va favoriza sau împiedeca în dezvoltarea şi adaptarea sa la viaţa socială.

  În viaţa copilului mic întervine o altă plăcere: se ridică în picioare şi începe să umble. Din poziţia sa verticală toată lumea din jurul său arată altfel. Copilul a învăţat! Acum are o dezvoltare neuro-musculară bună şi poate să dispună după plac de muschii agonişti si antagonişti. De acum înainte poate să imită şi cuvintele şi gesturile adulţilor. Este mult mai activ ca înainte! Această fază poate să ţină până la un an şi jumătate şi în unele cazuri şi peste doi ani. Copilul începe să aibă voinţă pe care şi-o poate manifesta foarte zgomotos, brutal şi agresiv faţă de anumite obiecte. Loveşte, rupe, aruncă pe jos şi distruge mai ales atunci când observă că atitudinea lui îi nemulţumeşte pe adulţi. El este mulţumit!   Iată! identificarea lui a reuşit. Din dragoste pentru adult, el găseşte o deosebită satisfacţie în a supăra şi a lovi, în felul acesta ambivalenţa apărută la sfârşitul stadiului oral se consolidează şi mai mult.   În această fază copilul începe să-şi folosească agresivitatea musculară fără altă regulă decât „capriciile sale de moment.“ Acum este timpul potrivit să intervină părinţii şi educatorii, cu mult simţ de răspundere, ca să-l obişnuiască cu disciplina socială...

  Poate aşa îşi exprimă copilul bucuria de a se vedea în picioare încă înainte de a putea vorbi. El strigă în graiul său nearticulat, „o, ooo, iii, ahah!“ parcă ar vrea să spună, „vedeţi ce pot eu!“ Aşa îşi exprimă el bucuria de a fi un „Homo erectus“!

  Dar, se pune din nou o întrebare care este determinantă. Părinţii şi educatorii copilului înţeleg ce se petrece cu acesta: „colea un boţ de carne“ cum spunea I. Creangă. Îi vor da atenţia cuvenită ori vor privi această explozie de bucurie ca un fel de lălăeală plicticoasă...

  În mod obişnuit copilul care nu ascultă este certat şi chiar pedepsit, dar pentru el acest tratament înseamnă lipsă de dragoste. Oricât de agresiv s-ar dovedi, oricât de mult s-ar răzvrăti, totuşi el va fi întotdeauna cel mai slab şi va trebui să cedeze in faţa adultului.

  În educatia copilului adultul, indiferent că este vorba de parinţi sau de educatori, trebuie să dovedească pe lângă afecţiune si multă înţelegere. Aşa cum i s-au permis copilului substitute simbolice pentru fecalele sale, tot aşa va trebui să i se permită şi pentru educaţia sa musculară. Va trebui să i se rezerve ore şi zile când se va putea juca nestingherit oricât de brutal şi zgomotos va fi, cu condiţia să nu-şi pericliteze viaţa lui precum şi a ortacilor săi de joacă. Joaca brutală şi zgomotaosă este pe lângă necesitate şi o condiţie a salvării vieţii şi a libidoului ulterior. În caz contrar copilul se va simţi zdrobit sub dominarea sadică a adultului. Nu că adultul ar fi, de fapt, sadic faţă de el. Asupra lui copilul proiectează sadismul său propriu nesatisfăcut, iar ulterior copilul riscă să rămână legat de nevoia de pedeapsă care va aduce cu sine căutarea situaţiilor când în mod pasiv este bătut şi dominat...

  Acum copilul a crescut, a devenit fizic mai rezistent, nu mai este aşa de înfofolit ca la început. A crescut, a devenit mai rezistent şi umblă în „Spielhosen,“ are chiloţaşi şi dedesubt faimoşii Pampers. Iar în momentul când începe să facă primii paşi ori se târâie pe jos, el simte că-l incomodează ceva. La început nu ştie ce este! dar simte că în trăistuca lui se găseşte ceva necunoscut şi în plus.

  El nu se oprteşte la această constatare. În curiozitatea sa el nu vrea să rămână aşa în necunoaştere, trebuie să descopere ce are acolo în băgăgeul său şi reflexul obişnuinţei îl îndeamnă să se folosească de mână ca să ajungă la locul cu pricina. El pune mâna cu intenţia să ducă la gură ce găseşte acolo, aceasta fiind senzorul său principal. Dar stupoare! Intervine simţul mirosului şi-l avertizează şi acum descoperă că are şi simţul mirosului care îi spune că ce are acolo este neplăcut, cu un miros răspingător...

  Dar curiozitatea lui încă tot nu este satifăcută. Miroase odată de două ori, iar dacă sunt mai mulţi copii, la cămine de exemplu, miroasă şi ei parcă se sfătuiesc reciproc ca bătrânii. Apoi îşi exprimă părerea prin gesturi de respingere şi strâmbături din nas. Totuşi ei se despart greu de aceste produse, ca de ceva propriu, numai al lor. Unii specialiştii spun că deja în această fază de dezvoltare se pun bazele instinctului de proprietate. Poate de aici derivă şi proverbul: „e atât de zgârcit de-şi mâncă de sub el.“

  În această fază voinţa copilului se conturează tot mai bine: el începe să vrea! Se întăreşte simţul proprietăţii. Iar afirmarea personalităţii sale se face adeseori prin negare.

 

  Îmi aduc aminte de o întâmplare curioasă specifică copiilor bilingvi. Tata ne povestea, mai târziu când eram şi noi mai „bărbaţi,“ că a fost destul de greu până când ne-am hotărât, Fra şi cu mine, să vorbim limba germană. şi atunci ne-a spus că primul meu cuvânt rostit în limba germană a fost „nein“, adică nu. Probabil că în mintea mea de copil mi se părea prea greu sau prea multă încărcătură psiho-nervoasă dintr-o dată cu atâtea informaţii si atunci ca un fel de apărare, am răspuns prompt cu nu, dar în limba germană. Iar această fază de nehotărâre a noastră de a vorbi şi limba germană a ţinut până când am mers la grădiniţă...

 



  În această perioadă am trecut prin multe momente hazlii. Tata nu a cedat iar pentru perseverenţa sa îi mulţumim. Se obişnuise cu noi şi avea răbdare, fiind sigur că rezultatul răbdării sale nu era departe. Iar această răbdare a fost răsplătită mai târziu cu dobândă. Mergeam toţi trei în oraş vorbind de toate. Tata vorbea cu noi nemţeşte, iar noi răspundeam promt româneşte la fiecare cuvânt. Înţelegeam tot ce ne spunea şi totuşi răspundeam în limba română. Lumera care trecea pe lângă noi întorcea capul. Unii ascultau intrigaţi, alţii amuzaţi, cum ne înţelegeam noi prin intermediul acestui amestec de limbi. Dar după ce am mers la grădiniţă, secţia germană, nu a durat nici o săptămână şi vorbeam limba germană la fel de uşor ca şi limba română. Schimbasem mediul obişnuit şi fiind printre atâţia copii care vorbeau limba germană, o vorbeam şi noi imitându-i.

 

  Depinde foarte mult de felul cum reacţionează părinţii şi educatorii în anumite momente din aceste stadii de dezvoltare iar acest lucru e special când e vorba de copiii bilingvi. De modul în care ei primesc această înţelegerea va depinde şi modul evolutiv al copilului şi adultului viitor. Un copil normal este ca un fel de carte deschisă, iar părintele şi educatorul trebuie să înveţe să citească şi să înţeleagă ceea ce citeşte, chiar dacă va trebui de cele mai multe ori să citească şi printre rânduri, deoarece fiecare carte este deosebită şi unică. O putem compara cu o carte scrisă în hieroglife si idiomuri specifice fiecărui individ, iar de modul cum vor fi descifrate va depinde dezvoltarea copilului din aceste prime faze până la adolescenţă şi apoi la maturitate.

  În faza anală copilul a învăţat descoperind puterea sa, aceea a posesiunii, a voinţei de a face, sau de a nu se conforma cu ceea ce îi cere adultul. Asta îi face mare plăcere şi îl face să se simtă mai tare ca înainte, dar în acelaşi timp a descoperit şi consecinţele supunerii sau a nesupunerii la voinţa persoanelor adulte. Toate acestea sunt mecanisme mai greu de explicat pe scurt şi totuşi putem să apelăm la noţiunea de "concepţie despre viaţă" care, deşi nu este încă bine conturată la un copil, acţionează ca atare.

  Din păcate mulţi oameni nu cunosc şi nu sunt familiarizaţi cu noţiuni şi concepte din psihologie, cât despre psihanaliză, cu atât mai puţin, pentru că în ultimele trei decenii aceste discipline au fost scoase din învăţământul mediu chiar şi din învăţământul universitar, fiind accesibile doar specialiştilor pregătiţi în cadrul unor facultăţi de specialitate. De asemenea, la începutul anilor 1970 au fost desfiinţate facultăţile care nu erau pe placul "regimului roşu", până şi la facultăţile de filozofie, educatorii regimului rezumându-se mai mult, aproape exclusiv la partea materialistă.

  De regulă, omul neiniţiat în tainele acestor discipline îşi educă copiii după tradiţia preluată din familie şi societate. Unii părinţi devin buni educatori, iar alţii mai puţin buni, mai ales în familiile unde nu se mai respectă nici tradiţia socio-morală şi etica preluate din morala-creştină ori în familiile viciate si descompuse.

 

  A cum când se apropie douăzeci de ani de la absolvirea Liceului "Brukenthal" Sibiu, secţia germană, clasa de matematică şi fizică, regret sincer că în timpul celor patru ani de liceu am învăţat "aproape nimic" ori prea puţin despre aceste discipline şi cu ce se ocupă, iar sociologie şi etică nu am învăţat deloc. În schimb am fost încărcaţi cu politică, economie-politică, filozofie materialistă şi cu ce ne-am ales? Cu prea puţin sau cu nimic! Am rămas doar cu un fel de regret pentru timpul pierdut, vorba proverbului italian: "Cine învaţă mult ştie puţin, iar cine învaţă puţin nu ştie nimic!"

 

  Astăzi observ că, după trecerea acelor ani de învăţământ, nu mă simt specializat în niciuna din disciplinele amintite. De mic copil am îndrăgit matematica şi fizica deoarece sunt domeniile care impun ordinea şi disciplina cu care am fost învăţat de acasă. Fiind născut în zodia capricornului, în aceeaşi zi cu Luceafărul poeziei româneşti, mă simt solidar cu sensibilitatea poetului dar poate că ştiinţele exacte mi se potrivesc mai bine. În plină pubertate am avut norocul să fac cunoştinţă cu anumiţi profesori pasionaţi de electronică, dar mai ales de informatică şi atunci m-a prins flama şi pe mine. Mi-am dorit cu atâta pasiune un calculator HC încât umblam năuc prin casă în plină noapte. De ce, se vor mira unii citind aceste rânduri? Pentru că impulsiile mele sufleteşti (sau Trieb), emanate de sinele meu plecând de la o pasiune puternică, de a avea, s-au lovit tot atât de puternic de o interdicţie externă (era interzis), traspunându-mă într-o stare emoţională morbidă. Intrasem într-un blocaj psihic, un fel de fixaţie, astfel că vedeam numai obiectul dorinţei mele. Degeaba apelau părinţii la raţiunea mea, la o stare de fapt care era aproape imposibil de trecut, eu o ţineam pe a mea, repetând mereu: "Vreau un calculator HC"!

  Salvarea a venit de la un profesor de matematică care se ocupa de mai mult timp de informatică si programări, promiţându-mi că se va interesa. Promisiunea sa mi-a redat speranţa. Împreună cu familia s-au pus toţi pe căutare şi tocmai în anul 1986, când am fost confirmat la biserica evanghelică, căutarea noastră a fost încununată de succes. Cineva găsise soluţia, procurându-mi un HC - Schneider demontat, într-o pungă de plastic.

  Primul pas era făcut acum urma ansamblarea HC-lui. Cu mult ajutor şi înţelegere la sfârşitul anului 1986 am avut fericirea să-i fac proba, pentru că între timp am procurat şi anexele absolut necesare: televizorul alb-negru tip "Sport" mi-l adusese unchiul Mihai şi tuşica Marianne de la Cluj, iar casetofonul plat îl primisem de la bunicul meu.

  Dar nici eu nu am stat în loc în perioada respectivă. Începusem să descifrez alfabetul programării cu programul "Basic" ocupându-mă în paralel şi de ceea ce înseamnă "Cod - Maşină" şi "Pascal". În primele zile în care am instalat noul meu HC, copiii din vecini se adunaseră la noi ca la o minune. Nu mai văzuseră un calculator atât de aproape, decât în filme. Jocul pe calculator îi fascina pe toţi. La noi era ca la circ: unul intra, iar altul ieşea!

  Fără să mă laud trebuie să spun că îmi plăcea şi-mi place şi acum să mă joc la calculator, dar de la început m-au interesat tainele sale intestine şi construcţia sa sofisticată.

  În timpul liceului, cu toate că am urmat clasa de matematică şi fizică, m-am ocupat tot mai mult de informatică. Când am fost în clasa a noua, liceul a primit un calculator care făcea parte din ultima generaţie, din Germania. La început s-au înghesuit din curiozitate atât profesorii cât şi elevii să admire cadoul primit. Dar, rând pe rând au bătut în retragere pentru că partea electronică primită era prea avansată, iar instrucţiunile erau scrise în limba engleză, fapt pentru care limita mult personalul care l-ar fi putut accesa. Pentru a îndepărta acest neajuns domnul profesor Hermann Schmidt, directorul liceului, a făcut un apel la profesori şi elevi să se ofere voluntari pentru traducerea acestor instrucţiuni în limba germană. La început s-au anunţat mai mulţi entuziaşti, dar cele 300 de pagini ale instrucţiunilor primite i-au făcut să ezite: traducerea cerea conoştinţe, muncă şi timp. Când a venit vacanţa de iarnă nu se mai vorbea de traducere, iar calculatorul nu prea era utilizat.

  Influenţat puternic de pasiunea pentru asemenea aparate sofisticate, m-am prezentat la dirigintele clasei cerându-i instrucţiunile în cauză, iar la sfârşitul vacanţei i le-am prezentat traduse în limba germană. A fost prima mea lucrare grea în domeniul informaticii. Cunoscând bine limba germană, română şi engleză precum şi noţiunile de bază în informatică învăţate cu profesorul Istvan Racz de la "Casa Pionerilor", am reuşit s-o duc la bun sfârşit. Nu a bătut nimeni din palme, nici nu mi-au mulţumit. S-a trecut tacit peste acest episod şi încet, încet, m-au îndepărtat de la calculatorul liceului. Invidia era prea mare!

  Era o lecţie de viaţă dură, dar mi-a prins bine fiindcă m-a trezit la realitate arătându-mi drumul pe care să merg înainte. Astăzi văd acel episod din viaţa mea ca un far care mi-a luminat drumul spre viitor. Nu-mi pare rău că am renunţat atunci definitiv la calculatorul de la liceul nostru. Mi-am luat hotărât exemplarul meu de traducere a instrucţiunilor de la calculator liceului Brukenthal şi cu mapa şcolară sub braţ m-am prezentat bine dispus în faţa profesorilor de la liceul "Gheorghe Lazăr" cu care colaborasem şi la casa pionierilor. Când au văzut ce ascundea mapa mea, m-au dus direct în laboratorul de fizică care găzduia calculatorul frate cu acela de la liceul Brukenthal şi liceul Octavian Goga. Pe linie de informatică tot cu ei am colaborat, participând în fiecare an la "Olipiada de Informatică" şi nu de matematică cum imi cereau profesorii de la liceul Brukenthal.

 

  În clasa a IX-a am luat o menţiune, în clasa a X-a premiul III, în clasa a XI-a premiul II, iar în clasa a XII-a premiul I pe ţară. În anul 1990 am luat examenul de bacalaureat şi am fost admis la facultatea de "Construcţii Maşini" din Sibiu, iar în anul 1992, împreună cu Fra am plecat definitiv în Germania. Cunoşteam limba germană în scris şi vorbit, cunoşteam cinci limbaje de progaramare în informatică şi după trei săptămâni de la sosirea noastră acolo, deja lucram într-un birou de Informatică-Programare, iar fratele meu Marius, pasionat de mecanică auto lucra într-un "Auto-Haus Porsche" Freisinger. Datorită acelei întâmplări ciudate din anii de şcoală lucrez şi astăzi tot în informatică şi nu aş schimba-o cu altă profesie. Am investit prea multă putere de muncă, de învăţare efectivă la diferite nivele, experienţe care s-au întipărit în memorie mea logică şi afectivă, cu trăiri plăcute, mai ales în cele 9 luni lucrate în cadrul băncii centrale europene (EZB)

  După ce am ajuns în Germania, am păşit înainte pe calea informaticii care este tot timpul supusă înnoirilor tot mai sofisticate lucrând la diferite întreprinderi din Occident. Dar cu toate că m-am specializat într-un domeniu care aparent n-are legătură cu laturile umaniste, trebuie să spun că cele trei ştiinţe mă preocupă şi acum, deoarece informatica se întrepătrunde şi colaborează cu acestea. Eu consider că este nu numai interesant dar şi util de ştiut cel puţin câteva din principiile de bază din psihologie, sociologie şi psihanaliză ca ştiinţă derivată din psihologie. Cu cât avem mai multe informaţii despre felul în care funcţionează mecanismele psihice şi sociale cu atât reuşim să ne cunoaştem mai bine pe sine şi să ne analizăm în raport cu ceilalţi.

 

  Dacă vorbim despre copii şi despre stadiile lor de dezvoltare ne dăm seama că şi noi ca adulţi ne putem cunoaşte mai bine, iar într-un fel de retrospectivă putem analiza diferitele perioade din viaţa noastră. Astfel, am putea chiar îndrepta unele aspecte şi atitudini greşite cândva.

  Este foarte interesant de observat îndeaproape un copil aflat în stadiul anal, deoarece în această perioadă se pun bazele unor trăsături de caracter de mare importanţă. La acei copii cărora le-a plăcut să se conformeze cerinţelor formulate de către părinţi şi educatori, mulţumindu-se cu substitutele oferite, se formează trăsături de caracter: conştiinciozitate, sobrietate, spiritului de ordine, hărnicia, seriozitatea şi dragostea de ştiinţă, iar în categoria opusă, a copiilor care nu se conformează, găsim: îndărătnicia, bosumflarea, încăpăţânarea şi pe toţi aceia cărora le place să producă scandal prin dezordine, murdărie şi indisciplină. Din păcate, trăsăturile de caracter din a doua categorie se întâlnesc tot mai des la copiii proveniţi din familiile dezorganizate, descompuse ori viciate şi chiar din familiile considerate cât de cât normale, dar care nu stau bine cu înţelegerea dintre părinţi.

  Nu voi insista asupra proceselor psihice care se petrec în viaţa unui copil în diferitele sale stadii de dezvoltare. Voi aminti doar unele aspecte cunoscute în general, după observaţiile făcute de către cei care au copii sau fraţi mai mici.

  In stadiul anal pentru copilul mic orice femeie este o mama bună-rea. Orice femeie în vârstă este o bunică bună-rea, mare-mică. Gândirea sa comparativă funcţionează aşa, deoarece după o schemă dualistă, derivată din investirea anală (pasiv-activ), el va stabili cu lumea care îl înconjoară o serie de relaţii în funcţie de atitudinea obiectului faţă de el, apoi le identifică cu ceva cunoscut.

  Obiectele care se opun dorinţelor sale sunt „rele“. El le bate, se ceartă cu ele şi cu tot ce li se asociază şi se aseamănă. Dar dacă dorinţele sale sau voinţa sa se opun celor adulţi, nu-i mai poate bate si atunci copilul e pus într-o dilemă: nu mai ştie dacă adultul este „rău“ ori nu-l mai iubeşte? Copilul când este certat şi bătut îşi imaginează că a pierdut prietenia şi dragostea adultului. Deşi poate că în realitate lucrurile nu stau chiar aşa! Dar cum să-i explici unui copil mic de ce pentru faptul „că nu a fost cuminte“ va trebui să fie "pedepsit". Destul de greu! Iată la ce trebuie să fie atent un părinte sau educatorul şi să aibă capacitatea de a interveni cu dreptate şi înţelegere. Adică, iată de ce copilul trebuie să primească aşa zisa "pedeapsă" fără să-l frustreze.

  Oricum ar fi, în conflictul dintre adult şi copil, cel mic este cel care va trebui să cedeze nu numai pentru că e mai slab, ci pentru că-şi percepe dependenţa de adult în fiecare moment. Adultul este cel care înseamnă sprijin în viaţa sa iar asta poate fi percepută ca o autoritate atotputernică. În următoarele etape de dezvoltare, copilul poate să se supună voinţelor adultului sau nu iar asta îi va conferi atitudini de: binevoitor, indiferent, sau... cazul extrem al copilului autist emoţional ori periculos!

  Dar tocmai în această fază de dezvoltare a copilului ar trebui ca adultul, fie el părinte sau educator, să procedeze cu sensibilitate şi înţelegere faţă de copil pentru a preveni unele prăbuşiri sau pervertiri în etica copilului. La un copil mic „a fi cuminte“ va însemna să-şi aleagă acţiunile potrivite cu aceea a pretenţiilor adultului. Dacă se insistă prea mult asupra acestei laturi, copilul poate să ajungă pasiv, încremenit şi lipsit de curiozitate. Este o stare periculoasă la un copil, deoarece împiedică dezvoltarea sa normală. Un copil normal trebuie să se joace, să zburde şi să pună întrebări, chiar multe întrebări! Copilul începe de obicei cu o întrebare simplă pe care o repetă mereu: de ce cântă cucul vara? Indiferent ce răspuns va primi, el repetă întrebarea "de ce". O repetă de atâtea ori, încât părintele sau educatorul are la un moment dat împresia certă că esta luat peste picior şi dintr-o dată îi sare "ţandăra." Speriat de această schimbare, copilul îl priveşte mirat, punându-şi întrebarea: unde am greşit de s-a supărat tata aşa de tare? Pentru el totul a fost un simplu joc, fără gânduri ascunse, fiindcă nu cunoaşte ironia sau intriga ţesută cu gânduri ascunse.

  Puseurile sau „pulsiunile“ spontane ale copilului, cât şi reacţiile sale agresive împotriva a tot ce i se opune trebuie amânate şi deplasate prin substitute agreabile, potrivite după vârsta sa, iar întrebările sale, chiar dacă sunt cam "trăznite" e bine să fie rezolvate printr-un răspuns cât mai plauzibil şi logic, deoarece el, "puiul de om", cât este el de mic, are totuşi logica lui.

  Dar, atunci când aceste pulsiuni spontane pornite din sinele copilului, mereu în mişcare ca un vulcan cerând satisfacere, se lovesc în repetate rânduri de interdicţia adultului, frustrarea instalată în sufletul său îndreaptă toată agresiunea sa asupra persoanei adulte, dar într-um mod foarte curios. În neputinţa sa de a se răzbuna în mod direct, copilul va deplasa foarte repede energia asupra unor obiecte care i-l amintesc pe adultul prea sever prin asociere, în mod simbolic. Dar acum este mult mai rău căci în gândirea acestuia, deplasarea se produce prin reprezentare (ca păpuşă, animal etc), aşadar prin faptul de a-şi orienta sentimentele sale (în mod normal destinate adultului) spre aceste obiecte, copilul le conferă o realitate subiectivă, pe care o va lua drept realitate obiectivă. El încă nu cunoaşte aceste noţiuni, deoarece încă nu are sensul „raporturilor“ şi al cauzalităţii. Copilul din această fază de dezvoltare percepe realitatea obiectivă doar după efectele plăcute sau neplăcute ale acesteia asupra existenţei sale...

 

  Î ncă din faza orală a sugarului putem asista la trezirea zonei erogene falice: penisul la băiat şi clitorisul la fată. Cauzele pot fi naturale ori din atingerile repetate în timpul spălării, a toaletei. Mamele cunosc jocurile cu mâinile ale micuţilor şi gânguritul lor în asemenea cazuri. Aceste manifestări de masturbaţie primară continuă în ciuda palmelor primite peste mâini. Totuşi în faza orală acestea se răresc ori dispar de tot şi reapar în al treilea an de viaţă. În faza falică, odată cu disciplinarea sfincterului anal, dar mai ales a sfincterului vezical, poate să apară din nou o masturbaţie secundară. Interzicerea cu severitate a unei astfel de manifestări determină de cele mai multe ori persistenţa sau revenirea, în timpul celei de a doua copilării, fiind însoţită de sugerea degetului mare.etc.

  În general această masturbaţie infantilă secundară a fost şi este încă necunoscută pentru mulţi adulţi, deoarece este refulată sub presiunea „Supra-Eului civilizat“. Iar unii părinţi o remarcă şi o pedepsesc, în unele cazuri chiar sever. Dar nu îndrăznesc să-şi amintească faptul că şi ei au fost copii. Ei consideră copilul vicios sau nervos.

  Când această manifestare este prea evidentă şi persistă până şi în faţa adulţilor, ea dovedeşte că pulsiunii libidinale i s-a adăugat o reacţie nevrotică ca: teamă, căutare de pedeapsă (reacţie sadică). Dar aceasta dovedeşte totodată absenţa unei legături afective reale cu adultul de faţă.

  La copil curiozitatea sexuală începe încă dinaintea celui de al treilea an de viaţă, chiar în plină perioadă anală sadică. Întrebarea de unde vin copiii, îl preocupă cel mai mult. Între ei copiii trecuţi de trei ani se întrec care mai de care cu răspunsuri năstruşnice la această întrebare.

  De ce-urile tot mai obsedante ale copiilor la această vârstă critică, apar numai după acele răspunsuri nesatisfăcătoare ale adultului şi după reacţiile sale la întrebările pur sexuale. Din toate copilul reţine un singur lucru „interzis“. Iar el, chiar dacă nu mai repetă întrebarea pusă, nu este mulţumit cu răspunsul primit. Speculaţiile sale continuă să-l frământe!

  Dar copilul învaţă repede şi pune o altă întrebare care cere totodată şi un răspuns la prima. El este mereu mânat inainte de un instinct de a afla, de a şti. Iată întrebarea care îl preocupă la fel de mult ca şi prima: ce diferenţă există între un băiat şi o fată? Însă şi în acest caz adulţii evită un răspuns satisfăcător. Şi din nou copilul se foloseşte de cunoştinţele sale personale şi le raportează la experienţa din perioada muscularo-excremenţială din faza anală, când dualismul este caracterizat de cuplul antagonic activ-pasiv şi găseşte singur răspunsul: „băiatul este mai puternic!“ Dar acesta este numai o parte din răspunsul căutat şi acest adevăr îl află copilul destul de repede.

  De exemplu, şi căminele de zi unde se întâlnesc mai mulţi copii de aceeaşi vârstă, ei au prilejul se afle unele lucruri pe care adulţii se feresc să le explice. La joacă, în spaţii deschise, copiii sunt puşi în situaţia să-şi facă treaba mică acolo, nu departe de locul lor de joacă. În astfel de ocazii ei sunt foarte atenţi şi se observă unul pe celălalt, mai ales sexul opus. Din nou apar întrebările: băiatul face pipi stând în picioare, dar fetele de ce fac altfel? Pentru băieţi aceasta constituie un element de superioritate, iar fetele îsi închipuie că şi clitorisul lor va creşte...

 

  Şi din nou mă poartă amintirile la o întâmplare hazlie în felul ei, legată tocmai de această perioadă. Între Fra şi mine fiind o diferenţă mică de vârstă, de un an şi trei luni, am fost obişnuiţi să facem baie împreună, mai ales că în acea perioadă, problema apei calde prezenta multe semne de întrebare: economie de apă, de curent electric, de gaz metan etc. Ce să mai spun. Îmi amintesc întâmplarea tot mai bine, mai ales după ce mi-au confirmat-o şi părinţii.

  Am mai spus-o şi o repet că amintirile sunt un dar de la Dumnezeu. La unii copii amintirile merg până la patru ani şi în unele cazuri chiar până la trei ani şi jumătate. Trecusem de trei ani şi jumătate şi într-o zi din toamnă anului 1975 o rudă apropiată venise la noi în vizită, aducând-o şi pe verişoara noastră care era de o vârstă cu Fra. S-a nimerit ca vizita lor să coincidă chiar cu timpul când aveam programul nostru de baie, acesta fiind determinat de furnizarea apei calde. Loc în cada de baie era destul aşa că, în familie,s-a luat pe scurt hotărârea să facem toţi trei baie împreună.

  Nu se gândise nimeni la reacţia noastră de copii. Hotărârea luată a fost considerată ceva normal, de la sine înţeles între rude apropiate. Asta a fost! Nu faptul în sine de a face baie împreună a fost şocant pentru noi copiii, ci realitatea că ne aflam pentru prima dată în faţa unui copil care era altfel decât noi, „bărbaţii.“ Mama şi mama verişoarei au început să ne dezbrace şi când a fost cada plină cu apa bine încălzită, dintr-o dată stupoare totală! Toţi trei am rămas muţi de surpriză. Deodată am ţipat toţi trei, „mama de ce Tina este altfel ca noi?“ Mama de ce Ecio şi Fra este altfel ca mine?“ striga Tina. Abia atunci părinţii şi ruda noastră s-au dumirit cam ce se întâmplă în mintea noastră. Noi încă nu cunoşteam deosebirea dintre sexe.

 

  Ce se putea face? Fapta era consumată! Să ne certe? Nu! Au avut înspiraţia cea mai potrivită situaţiei date. Au avut înţelepciunea să ne lămurească într-un mod plauzibil. Pe un ton calm mama spunea: „vedeţi copii, voi băieţii sunteţi ca tata, iar Tina esta ca mama, ea este fetiţă.“ Dar Fra care era bun la pus întrebări sări deodată cu gura:

  - Si ţe-i dacă-i fetiţă, ea nu tlebuie să facă pipi?

  - Face mamică, zise mama, dar aşa ca fetiţele!

  - Da ţine a mai văzut asa ţeva să stai pe vine si pipi să vină din bultă?

  - Nu mamică, nu vine chiar din burtă. Are şi ea aşa ceva, dar mai mic...

  - Da ţe tot spui că ale, ale! Mai bine să-i clească si ei puţulica să fie ca toţi copiii!

  În mintea lui Fra toţi copiii trebuiau să fie la fel. Pentru noi, copii mici, era greu să înţelegem diferenţa dintre băieţi şi fete.

 

  Dar pe măsură ce creşte, un copil îşi măreşte mereu capacitatea sa de orientare şi de recepţionare a noilor informaţii. El intră în faza cognitivă, căutând să imite tot mai mult pe cei din jurul său, de la jocuri şi până la munci imitate sau concrete. Iar acţiunile sale devin tot mai complexe.

  În familiile organizate după legile moral-creştine şi civice, copiii mici ori copiii în general sunt mai bine îngrijiţi decât în familiile destrămate ori roase de anumite vicii. Iar în aceste familii mai organizate, copiii caută mai întâi modele de urmat chiar în sânul familiei. Mai întâi la părinţi, la fraţii mai mari, la rude etc. Cu psihicul lor nealterat copiii tind în mod normal spre modele pozitive.

  Cine nu cunoaşte răspunsurile copiilor la întrebarea: „ce vrei să te faci mai târziu?“ La copiii mai mici răspunsul vine promt: „vleau să mă fac ca tata, vleau să mă fac ca mamica.“ În primii ani de viaţă copiilor mici le face o mare plăcere să-şi imite părinţii, să le fie pe plac, iar prin imitare ei învaţă multe lucruri folositoare. În joacă copilul învaţă uşor şi repede, considerând mai târziu şi o treabă serioasă tot ca un fel de continuare a jocului.

  Însă pe măsură ce creşte copilul, câmpul său de căutare a modelelor de urmat se lărgeşte tot mai mult şi iese din cadrul familiei, alegându-şi modele de urmat la şcoală, în societate etc. Este, de fapt, o evoluţie normală, firească la un copil sănătos.

  În vremurile moderne, în multe cazuri, copiii depăsesc destul de repede nivelul de pregătire a părinţilor. Atunci nu mai pot culege informaţii suficiente în familie, iar în momentul când încep să caute modele de urmat în afara familiei se pot instala anumite tensiuni chiar şi în familiile mai bine organizate. Se iveşte un moment critic! Un moment în care începe să se manifeste tensiunea dintre generaţii.

  Un anumit timp copilul ascultă de modelul pe care l-a ales din cadrul familiei. Dar în momentul când acesta nu mai dă răspunsuri satisfăcătoare, el caută în altă parte noi modele de urmat. Pe măsura ce creşte se ivesc alte şi alte întrebări care cer un răspuns grabnic. Copilul nu ştie să aştepte şi nici nu vrea, deoarece fiecare perioadă din viaţă are alte întrebări. Iar de modul cum se va răspunde la întrebările puse depinde de multe ori însăşi liniştea din familie şi orientarea copilului spre viitor.

  În astfel de situaţii, dacă părinţii ţin în mod conservator de anumite tradiţii, fie din ignoranţă ori din obişnuinţă înrădăcinată, nepotrivită cu vremurile moderne, atunci se poate ajunge la tensiuni foarte grave în familie, dar inutile, deoarece tensiunile nu rezolvă problemele ivite şi nici buna înţelegere, mai ales atunci când e vorba de legile vieţii...

  În asemenea situaţii o reţinere tolerantă, atât din partea părinţilor cât şi din partea copilului, ar duce la o rezolvare mai bună pentru ambele părţi. Cine nu cunoaşte răspunsurile învechite: „da ce oul e mai deştept decât găina? da ce-i, vrei să te faci popă?“ Cine nu cunoaşte vorbele copiilor adresate parinţilor mai puţin toleranţi: „da ce mai vor şi babalâcii? Vremurile s-au schimbat!“

  Aceste expresii sunt degradante. Primele subapreciază şi subminează personalitatea copiilor, iar a doua, adresată părinţilor, este o lipsă totală de respect faţă de aceia care ne-au da viaţa: "Cinsteşte-ţi părinţii ca să trăieşti mult pe acest pământ." Părinţii sunt şi rămân părinţi, indiferent de slăbiciunile lor, iar demnitatea lor trebuie respectată, deoarece chiar dacă nu înţeleg copiii întotdeauna, chiar dacă sunt mai puţin toleranţi, tot ei îşi cresc copiii şi-i ajută. Să nu uităm porunca a patra !

  În familiile cu un nivel de instruire mai scăzut şi în familiile dezorganizate, căutarea modelelor pozitive de urmat începe mult mai devreme ca în familiile mai înstruite şi organizate. Într-o familie mai instruită şi organizată acest proces poate întârzia mai mult. iar în unele cazuri poate să se extindă până în clasele superioare...

 

  Împreună cu Fra trebuie să mulţumim părinţilor că ne-au dat posibilitatea să creştem într-un mediu unde cartea a fost şi este îndrăgită. Tata este un cititor pasionat şi la fel de pasionat în a avea cât mai multe cărţi în biblioteca sa. Astfel ne-am obişnuit şi noi încă de mici copii, s-o îndrăgim. Tata a fost şi este un pasionat colecţionar de cărţi, cu toate că a prestat până la pensionare o muncă tehnico-economică, ca tehnolog pentru instalaţii montaj în construcţii, a strâns in biblioteca familiei cărţi de beletristică, istorie, limbi străine, filozofie, psihologie etc, practicând în timpul său liber scrisul ca o pasiune, scriind poezii, poeme, schiţe, povestiri etc.

  Nu vreu să fac o cronică a familiei, dar câteva date de care a depins dezvoltarea şi orientarea noastră de mai târziu, tot trebuie să amintesc pe scurt. Tata este sas transilvănean din comuna Cenade, judeţul Alba, consătean cu părintele şi scriitorul Ion Agârbiceanu, citind operele acestuia cu multă pasiune.

  La începul anilor cincizeci bunicii mei s-au mutat la Sibiu cu toată familia, deoarece în sat bunicul meu, ca maistru constructor particular nu mai găsea de lucru iar impozitele către stat erau împovărătoare. Viaţa de la oraş a exercitat asupra tatălui meu întotdeauna o puternică atracţie, iar această atracţie a avut asupra sa o influenţă pozitivă, mai ales în timpul liceului seral când a cunoscut mai mulţi intelectuali cu tradiţie şi profesori cu multă experienţă, aprofundând şi mai mult dragostea sa pentru carte.

  Mama este româncă originară din comuna Deleni, judetul Mureş, stabilită ulterior cu toată familia la Dârlos, judeţul Sibiu. Mama este oarecum opusă ori mai bine zis complementară lui tata, deoarece tata înclină mai mult spre litere, spre împărăţia muzelor. Mama însă, având o gândire mai pragmatică, înclină spre cifre şi are o excelentă memorie pentru numere, numere de telefon, de maşină etc. şi-a ales cea mai potrivită meserie cu acest dar. Este contabil- finaciar şi această meserie sau funcţie i-a întărit şi mai mult această calitate de a umbla cu multă uşurinţă cu cifre şi numere.

  De la fiecare dintre părinţii mei, cum era şi firesc, am moştenit câte ceva. De la tata am moştenit puterea de a şti unde şi cum să caut anumite răspunsuri, citind cât de mult posibil, pentru a descoperi "aurul" din aceste comori. Când veţi fi mai mari, atunci veţi înţelege mai mai bine ce vă spun eu acum. Bătrânii spun: „cine are carte are parte!“

  - Da ţe comoli sunt ălea? aşa cu mulţi bani? întrebă Fra curios.

  - Da, copii! Chiar şi din acelea cu mulţi bani. Dar secretul unde şi cum să căutaţi aceste comori îl veţi afla la vremea potrivită.

  - Da ţe vleme potlivită! Mie îmi tlebuie ciocolată chiar acum, zise Fra cu o mutră încruntată.

  - Copiii mei! multumiţi lui Dumnezeu că chiar de o ciocolată nu duceţi lipsă! Dar va veni vremea când vă daţi seama că există lucruri mai „bune“ decât o ciocolată. Învăţaţi că aceasta e singura voastră muncă. După multă muncă şi învăţătură şi comorile se descopera mai uşor...

  Ce puteam face altceva într-un apartament de bloc, decât să mâncăm, să învăţăm şi să ne jucăm! Tata avea dreptate! Din păcate, lucrurile folositoare omul le descoperă abia mai târziu. Dar totuşi e mai bine decât niciodată.

  Desigur, primii paşi sunt cei mai grei. Ca orice început! Dar după mai multe poticneli şi buşituri descoperim şi secretul mersului, mai ales a „mersului înainte.“ Cu carte este mei greu. Primele mele întâlniri directe cu cartea nu anuţau o prietenie prea bună cu aceasta. Mă comportam cu cărţile aşa cum se comportă fetiţele cu păpuşile lor. Din prea multă dragoste pentru ortacele lor de joacă, ele le smulg capul, mâinile şi picioarele. Văzându-le apoi mutilate se plâng că sunt urâte şi cer altele care la rândul lor vor avea aceeaşi soartă.

  Impreună cu Fra, fiind copii mici, maltratam cărţile ca nişte vandali. Era ceva de neînţeles, dar numai după câţva ani mai târziu, ne-am întrebat: cum a fost posibil? Am avut noroc cu tata. A avut grijă să nu se mai repete asemenea agresiuni împotriva cărţilor. Cu multă înţelegere, dar şi cu răbdare, căuta să ne explice pe înţelesul nostre ce este, de fapt, o carte. Aceste explicaţii aveau ca scop să ne trezească interesul pentru aceasta. Ce ne spunea:

  „Copii, aflaţi de la mine, fiecare carte are o dublă valoare. Pe lângă valoarea materială a cărţii, adevărata ei valoare va fi întotdeauna „valoarea spirituală.“ Adică acele “comori spirituale“ pe care le conţine cartea. Fiecare carte are şi părţile ei pozitive şi negative, de aceea trebuie să înveţe fiecare om în parte să aleagă ce este bun şi să lase la o parte tot ce este rău. Când citim o carte nu trebuie să ne lăsăm prinşi în capcanele părţilor ei negative.“

  Tata are o deviză pe care o repeta mereu ca să nu o uităm. Ne-a spus-o încă de când eram copii mici şi nu s-a abătut de la aceasta niciodată: „copii, o cămaşă de a mea o puteţi da, dar o carte ba!“

  Mai târziu, după ce ne trecuse plăcerea de a rupe cărţile, mă gândea: cum şi de ce ne făcea atâta plăcere să le rupem? Nici azi nu-mi pot lămuri această plăcere copilărească. Nu-mi dau seama dacă era vreo înclinaţie spre distrugere, deoarece în felul meu de a fi, nu am descoperit asemenea înclinaţii în manifestările mele sociale. Dimpotrivă firea mea tinde mai mult spre apărare, păstrare, conservare. Fiind născut în zodia capricornului tind mai mult spre o anumită stabilitate pozitivă, caut să acumulez cât mai multe cunoştinţe şi dacă se poate să fiu şi mai bun decât cei din jurul meu...

  Dacă fac o mică retrospectivă asupra instanţelor personalităţii, atunci pe lângă cele trei instanţe amintite ca: Sinele, Eul si Supra-Eul, trebuie să mai adaug şi a patra instanţă de mare importanţă în dezvoltarea omului şi anume Eul-Ideal.

  Ce este acestă instanţă a personalităţii? "Eul-Ideal este o formă de manifestare a Supra-Eului, la unele persoane această manifestare este formulată în termeni fermi, iar la altele aceasta apare abia vag conturată, Eul-Ideal fiind rodul tendinţelor de căutare a unui model ideal de urmat, este adeseori o expresie a amalgamării de mai multe tipuri de modele, acestea fiind extrase din viaţa de relaţii, dintr-o perioadă dată, pentru fiecare individ în parte. Dar atunci când încercăm să facem o determinare a valenţelor comportamentelor, a performanţelor precum şi a stilului de viaţă a fiecărui individ, Eul-Ideal este o forţă foarte puternică."

  Un om care tinde spre elevaţie spirituală este mereu în căutare de modele de urmat. Având însă în vedere că elevaţia spirituală presupune interiorizarea valorilor culturale şi capacitatea de respectarea acestora precum şi adeziunea la cele mai înalte idealuri cultural-spirituale, se impune de la sine căutarea unor modele pozitive de urmat.

  Când vorbim despre amintiri suntem adeseori tentaţi să ne întrebăm: ce sunt amintirile? Este o întrebare care a preocupat pe mulţi oameni de seamă încă din cele mai vechi timpuri. Cu timpul, pe măsura cunoaşterii şi a convingerilor lor, unii oameni de ştiinţă au şi dat unele răspunsuri. Dar nu ştiu dacă s-a răspuns la toate întrebările privind amintirile, de aceea aceasta rămâne o problemă deschisă.

 Iată ca o consecinţă firească, prima întrebare o naşte şi pe cea de a doua, care este şi mai complexă: amintirile sunt proprii omului? şi la această întrebare atât religia cât şi ştiinţa răspund afirmativ. Deci amintirile bazate pe memoria cognitivă sunt caracteristice omului! Ştiinţa modernă merge şi mai departe, considerând memeoria umană ca fiind „piatra unghiulară a dezvoltării psihice la om,“ deoarece fără memorie nu se poate concepe formarea proceselor superioare ale conştiinţei precum şi a personalităţii omului.

  Memoria este pivotul central în jurul căruia gravitează toate celelalte procese psihice. Adică: stocarea si destocarea informaţiilor primite ori acumularea şi utilizarea experienţei cognitive. Memoria şi amintirile omului sunt strâns legate între ele.

  Amintirile sunt determinate de faptele precum şi de întâmplările trăite de om zi cu zi. Memoria omului nu înregistrează numai fapte şi întâmplări trăite. Aceasta este mult mai complexă şi înregistrează tot ce vedem, auzim şi citim. Multe informaţii sunt înregistrate în mod inconştient, adică prin subconştientul nostru. Iar toate informaţiile acumulate în timp se pot oricând rechema ori reactualiza prin reproducere şi se pot utiliza.

  Evocarea ori rechemarea înformaţiilor acumulate poate să intervină spontan sau prin asociere de idei, întâmplări etc. Toate informaţiile stocate prin acumulare în memoria omului se pot rechema, ca amintiri, chiar şi printr-o explorare intentionată şi sistematică a memoriei.

  La un om normal funcţionarea memoriei, cu tot stocul ei de date şi informaţii, este în mod obişnuit considerată ca un lucru de la sine înteles. Prea puţin oameni consideră această normalitate ca un dar de la Dumnezeu, dar amintirile omului pot implica şi un grad mare de dificultăţi, de goluri şi de piedeci în funcţionarea procesului de amintire.

  Sunt oameni care au amintiri încă din fragedă copilărie, reuşind să-şi amintească unele întâmplări cu lux de amănunte, petrecute pe la vârsta de patru ani, iar în unele cazuri şi sub patru ani. Aceştia sunt oameni înzestraţi cu darul lui Dumnezeu.

  Alţi oameni, mai puţin înzestrat cu acest dar, au amintiri mai puţine şi cu întâmplări petrecute mult mai târziu, cam pe la vârsta de şapte sau opt ani şi mai târziu. La omul mai puţin înzestrat cu acest dar amintirile sunt mai superficiale şi de multe ori incoerente, fiind trezite doar într-un anumit context sau cadru similar cu întâmplările sale trăite.

  Iată, din exemplele date putem înţelege şi mai bine ce sunt, de fapt, amintirile noastre. Dumnezeu ne-a dat viaţa şi memoria, iar viaţa însăşi ne dă amintirile.

  În viaţa mea, nu prea lungă, am avut totuşi destule ocazii să cunosc sensul adevărat al proverbului ales drept moto. Amintirile noastre nu le putem rupe nici de mediul şi nici de timpul în care au fost acumulate şi stocate în memoria noastră. Nu putem deoarece toate amintirile noastre au un anumit cadru şi timp în care am trăit, iar din acest cadru şi timp nu le putem scoate. Dezbrăcând amintirile noastre de cadrul şi timpul lor real, le denaturăm şi ele devin neverosimile.

  Recunosc că nu toate amintirile noastre sunt plăcute! Unele sunt triste şi dureroase, altele ne provoacă stări de angoasă, iar de altele ne ruşinăm şi am prefera să le uităm pentru totdeauna. Dar nici aceasta nu se poate pentru că amintirile noastre ne însotesc ca o umbră cât trăim.

  Alte amintiri însă sunt pline de farmec, de haz şi voie bună, care şi după ani şi ani de zile când ne aducem aminte de cele întâmplate, ne încântă şi ne bucură sufletul. Oricum ar fi amintirile, ele sunt ale noastre şi nu putem fugi de ele. Chiar dacă am încerca s-o facem, ar fi în van. Amintirile ne urmăresc mereu. Sunt umbra noastră. Sunt oglinda vieţii noastre!

  O încercare de a fugi, de a scăpa de amintirile noastre, rămâne o încercare deşartă. Putem face toate eforturile posibile de a refula amintirile, de a le îndepărta din conştiinţa noastră şi tot nu vom reuşi. Amintirile neplăcute cu toate imaginile lor tulburătoare, dramatice şi tragice care ne răpesc somnul şi liniştea, cu cât le respingem mai mult în sfera inconştientului, dincolo şi în afara câmpului conştiinţei noastre, cu cât tendinţa de refulare este mai mare, cu atât mai puternic va fi conflictul psihic subteran care se instalează inevitabil. Toate tendinţele de refulare au un caracter dinamic şi caută mereu să pătrundă din nou în sfera conştiinţei noastre.

  Tendinţele de refulare se strecoară iarăşi şi iarăşi în conştiinţa noastră, sub alte şi alte forme deghizate, sublimând cu diverse psihoze care pot lua forme grave ca: halucinaţii, coşmaruri, lapsusuri, acte de ratare etc. Iar astfel de perturbări afectează grav viaţa psihică a persoanelor în cauză, privind raporturile cu sinele lor însuşi şi cu lumea din mediul înconjurător. O conştiinţă încărcată distruge personalitatea individului, alterându-i nu numai viaţa sa afectivă şi psihică, ci şi capacitatea sa intelectuală.

  În literatura beletristică precum şi în literatura criminalistică se întâlnesc multiple exemple în acest sens. Această idee o regăsim şi în povestirile şi în proverbele populare. Proverbul cel mai des citat în acest sens spune: „făptaşul se întoarce întotdeauna la locul faptei.“

  Exemple în acest sens se pot da multe. Dar eu mă voi opri numai la două care mi s-au părut mai relevante pentru că ne arată simplu de înţeles cum ne urmăresc amintirile pozitive şi negative. Mai ales amintirea păcatului!

  În prima pildă este vorba de un preot dintr-o parohie mai izolată de la ţară care obişnuia să vorbească enoraşilor săi în pilde şi imagini pentru a se face mai înţeles.

  Într-o duminică vorbind de păcat şi de modul cum acesta sau amintirea acestuia îl urmăreşte mereu pe om, preotul căuta un exemplu care să fie înţeles de toţi cei prezenţi în biserică. Dumnezeu îi veni în ajutor.

  Ce se întâmplase? Nu de mult în sat venise o nouă învăţătoare de la oraş. Fiind singură îşi păstrase anumite obiceiuri de la oraş şi îşii duse şi căţeluşul la ţară. Era o mare iubitoare de animale şi nici nu avea unde să-l lase pe Pufi. Acesta era un pechinez foartre frumos: era un ghemotoc alb ca zăpada, ascultător şi fidel. Avea nişte urechiuşe de-şi putea face vânt cu ele. Nu se dezlipea de stăpâna sa şi avea voie să mergă oriunde, nu mai la biserică nu. Cine a mai văzut o potaie, fie ea cât de frumoasă, la biserică ?

  Dar Pufi tot Pufi era! Răbdase el cât răbdase de frig, ploaie şi vânt. Dar nu mai putea şi ce-şi zise el în mintea sa de câine: dacă mai merge aşa, mă prăpădesc! Dintr-o dată ronţ, ronţ la cureluşa cu care era legat şi de acolo aluneca târâşi până la stăpâna sa şi hop, sări în poala învăţătoarei şi adormi pe loc.

  În momentul când sări în poala stăpânei, preotul îl văzu şi imediat îi veni şi lui inspiraţia potrivită! Găsise pilda căutată:

  - Fraţilor, strigă dumnealui! Iată, Dumnezeu m-a ajutat să vă dau o pildă pe înţelesul tuturor. Vedeţi acel căţeluş pechinez în poala doamnei învăţăoare ? Cât este el de devotat stăpânei sale, lăsat afară în frig şi în ploaie, el nu a mai putut răbda; şi-a ros cureluşa cu care a fost legat şi a venit la stăpâna sa. Tot aşa fraţilor, şi păcatul sau amintirile acestuia ne urmăresc pe noi. Oricât am vrea să le legăm undeva, să le refulăm, tot nu vom reuşi. Se ţin scai de noi oriunde am fi...

  Sunt convins că pilda a doua este bine cunoscută cititorilor de literatură universală. Care dintre aceşti cititori nu a urmărit cu interes şi multă emoţie operele lui F. M. Dostoievski. În cunoscutul său roman „Crimă şi pedeapsă,“ el descrie cu foarte multă sensibilitate şi cunoaştere psihologică tocmai un astfel de caz. Citind acest roman ne cutremurăm când aflăm chinurile sufleteşti prin care trece personajul principal, Ivan Raskolnikov. Săvârşind crima, el nu-şi mai găseşte liniştea sufletească până la sfârşitul vieţii. Ce pedeapsă tragică şi dură !

  Dacă cunoaştem aceste adevăruri este mult mai înţelept şi mai liniştitor totodată să rostim împreună cu filozoful sau cu creştinul cuvintele: „un cuget curat este cea mai moale pernă!“

  A nu ne face scrupule ori mustrări de conştiinţă când vinovăţia păcatului săvârşit ne urmăreşte pas cu pas ar însemna să ne drogăm conştiinţa cu drogul minciunii, iar în acest caz până la adormirea totală a conştiinţei mai avem doar un pas de făcut si atunci ajungem la vorbele scriitorului si politicianului francez, André Malraux: „O conştiinţă adormită naşte monştrii.“

  În viaţa sa omul trece prin momente de mare frământare şi căutare. Iar atunci tot Eul său lăuntric, tot psihicul său strigă după reculegere, după eliberare. În asemenea situaţii omul începe să cugete asupra mersului vieţii. Îl cuprinde o nostalgie puternică, inexplicabilă, dar prezentă mereu în viaţa sa, care îi dă târcoale fără să-şi dea seama. Este acea tendinţă ancestrală spre interiorizare ori cu alte cuvinte spus: o totală întoarcere spre eul nostru lăuntric, spre sinele nostru! Iată, aceasta este un fel de întoarcere a noastră la obârşie, la izvorul primar!

  În aparenţă, această tendinţă pare un fel de fugă de realitate. Dar numai în aparenţă! Analizând sensul mai profund al acestei tendinţe, ne dăm lesne seama că aceste mici escapade din realitate,ne ajută de fapt într-un fel sau altul să suportăm mai uşor realitatea şi clipele ei şocante. Momentele de evadare din realitate, contemplarea şi reculegerea ne ajută să ne reîncărcăm acumulatoarele noastre fizice şi, în mod special sufleteşti cu noi energii. Toate aceste ne sunt necesare în lupta noastră pentru supavieţuire, pentru suportarea realităţii adeseori tare dură.

  Ce spuneau în vrermea lor romanii: „Mens sana, in corpore sano“, dar într-un corp în care sufletul este bolnav, suferă şi corpul, fiind un tot unitar.

  Omul prin firea sa este dotat de către Creatorul său cu o mare capacitate de adaptare la mediu său ambiant. Omul care are un psihic echilibrat se adaptează mult mai uşor. Aşadar amintirile noastre trebuie să le folosim ca o balanţă pentru viaţa noastră sufletească. Dar trebuie să ne ferim de greşeală de a supraevalua amintirile dintr-o perioadă sau alta, din trecutul nostru îndepărtat sau apropiat. Toate amintirile stocate fac parte din viaţa noastră. Deci să le şi considerăm ca atare; ca un tot unitar şi inseparabil!

  Oricât aş incerca să rămân la tema propusă, totuşi nu pot s-o prezint în mod coerent fără să apelez şi la anumite paralele din viaţa mea actuală; la fel mai trebuie să apelez din când în când şi la paralele din viaţa altora care au dobândit o mare experienţă pentru a putea face comparaţii utile. Trebuie să ţinem cont că viaţa este un tot unitar, fiind legată de trecut, prezent şi viitor. Daca la om viitorul este ascuns, atunci cu atât mai mult ne cunoastem trecutul şi prezentul şi putem apela la cuvintele înţelepte după cum urmează: "Cunoştinţele noastre teoretice trebuiesc completate cu noi imagini de "ieri" şi de "astăzi" pentru a le putea da mai departe viitorilor noştri urmaşi."

  În momentele mele de contemplare şi reculegere mă simt ca într-o călătorie în timp. Cu cât mă adâncesc mai mult în meditaţie asupra amintirilor mele, cu atât mai clar îmi apar unele imagini şi întâmplări din trecut. La început imaginile rechemate sunt fără forme, apar si dispar ca nişte fantome, ca apoi să prindă contur şi forme tot mai clare. Dintr-o dată le văd şi le retrăiesc prin reproducere din memorie. Ce minune! Unele sunt amintiri din fragedă copilărie, altele de mai târziu. Dar cele mai multe sunt din perioada preşcolară. Sunt amintirile care mi-au luminat drumul copilăriei.

  Revăd locurile pe unde am trăit atunci cu părinţii, aud oameni şi copii vorbind, le recunosc glasurile apoi reved jocurile copiilor din cartierul nostru. Dintr-o dată mă văd şi pe mine în mijlocul lor parcă ar fi aievea. Dar felul cum revăd aceste amintiri este interesant, chiar curios! Revăd totul detaşat, în afara eului meu propriu. Parcă particip la un spectacol. Sunt imagini care se grăbesc una pe cealaltă, care mai de care, parcă fiecare în parte vrea să-mi spună ceva.

  De prima noastră locuinţă din Sibiu nu prea îmi aduc aminte şi nici de întâmplările din perioada când am locuit acolo. Dar după ce ne-am mutat mergeam adeseori acolo. Părinţii se împăcaseră bine cu vecinii, aşadar se vizitau cu plăcere şi după ce ne-am mutat, iar de la aceste vizite mi-au rămas multe amintiri legate de fosta noastră locuinţă, de curtea aceea si de locatarii de acolo.

  În blocul şantierului din strada Turismului 10/a din Sibiu, ne-am mutat la sfârşitul lunii august 1974. Cum am ajuns la bloc am aflat mai târziu, mai din discuţiile părinţilor, mai de la vecini. Locuinţa o obţinusem prin schimb, deşi gurile rele susţineau altceva. Dar mai tărziu am aflat şi eu că invidia şi prostia merg mână în mână şi înnoadă plasa minciunii tot mai deasă până când lumea crede că-i adevărat ce se spune. Cert este că în fosta locuinţă se mutase după plecarea noastră, nenea Milu care lucra la şantier ca lăcătuş-sudor. Mai târziu când mergeam cu tata şi cu Fra la atelierul şantierului de pe strada Distribuţiei, îl întâlneam mereu acolo, purtând un şorţ mare din piele de porc ca să-şi protejeze hainele.   După ce ne instalasem în noua locuinţă, la etajul unu din blocul şantierului de 10 apartamente, o vizitam adeseori pe tanti Cheţi şi pe nenea Niţă care erau naşii de botez ai lui Fra. La fiecare vizită trecem pe la uşa lui nea Milu şi schimbam câteva vorbe cu dumnealui.

  Cu ocazia acestor vizite mai întâlneam şi alţi vecini de care îmi amintesc destul de bine. Lângă bucătăria fostei noastre locuinţe stătea tanti Zitzmann. O femeie în vârstă tare mândră şi cam morocănoasă. Nu-i plăcea gălăgia şi după cât îmi amintesc nu prea îndrăgea copiii. Era cam de multişor văduvă şi prefera liniştea. Noi ca şi copiii strigam şi alergam prin cameră, prin bucătărie şi înapoi, căci în altă parte nu mai aveam unde şi dintr-o dată se întuneca bucătăria. Singura fereastră de la aceasta nu mai primea lumină. Tanti Zitzmann era o femeie planturoasă şi instalându-se în faţa ferestrei ca o fregată de luptă, ocupa tot spaţiul ferestrei. Cu mâinile proptite în şold, cu pieptul agitat de nervi striga la noi: "Mai încetaţi sălbaticilor! mă doare capul de strigătele voastre. La noi sus în Germania e ordine..." Era vorba ei preferată ca un fel de comparaţie. Pe noi ne distra alocuţiunea ei şi când începea, "La noi sus în...", noi continuam imitând-o şi dintr-o dată fugea în apartamentul ei sufocată de enervare. Când ne aflam prin curte şi o vedeam venind ori plecând undeva, ne feream din calea ei ca de zmeul din poveste. Dacă stătea mai mult timp în faţa ferestrei, ne băgam sub masă unde râdeam şi o imitam. O vreme oarecare, când eram mai mici, fie şi atunci când mergeam la tanti Cheţi, ne uitam la uşa ei, apoi o luam la fugă ca să ajungem teferi la nenea Niţă şi la tanti Cheţi. La nenea Schuwitzcki ajungeam mai uşor, distanţa până la ei fiind mai mică.

  Nu toţi vecinii erau aşa morocănoşi. Alţii chiar dacă nu erau prietenoşi ne lăsau în pace. Dar erau destui care găseau câte o vorbă bună de spus. Îmi aduc aminte de tanti Băilă, de tanti Dorina, de nenea Albu, de domnişoara Hermann, o bătrână violonistă care trăia într-o văgăună de cameră întunecoasă şi murdară chiar lângă poartă. Lângă peretele cameriei de la fosta locuinţă stătea familia Roth, nepoţii doamnei Zitzmann. Avea doi băieţi ceva mai mari ca noi dar nu prea ne jucam împreună, erau cam retraşi.

  De fapt, pe vremea aceea nu prea erau copii de vârsta noastră în toată curtea. Cel mai frumos loc de joacă pentru noi era Piaţa Mare. Mama renunţase la servici pentru creşterea noastră şi era toată ziua cu noi. Cum se spunea atunci, îşi luase „concediu fără plată pentru creşterea copiilor.“ A stat aproape cinci ani acasă şi aceasta este cea mai plăcută amintire din copilăria noastră. Nu am fost puşi în situaţia de a umbla cu cheia la gât de mici copii. Mama prefera să ne pună o cruciuliţă la gât.

  Ce să mai zic ? Fosta noastră locuinţă se afla la parter şi se întra din curte direct în camera mare. Nu pot să-i zic sufragerie că ar fi o exagerare deoarece toată locuinţa era compusă numai dintr-o cameră şi bucătărie cu toaleta plasată pe undeva prin curte, într-un loc tare întunecos. Singura noastră cameră era bună pentru toate: sufragerie, cameră de zi, de distracţie şi dormitor.

  Un avantaj tot avea această locuinţă: era extracentrală! Dar cred că era singurul ei avantaj. Situată pe strada Octombrie Roşu 1, la care i se spune azi iar strada Brukenthal, situată chiar în Piaţa Mare, lipită tocmai de zidul Muzeului Brukenthal. Curtea era îngustă de nu putea să pătrundă soarele până jos. Pe ambele parţi se ridicau nişte clădiri până la patru etaje cu acoperişurile ţuguiate, acoperite cu ţigle solzi, cu o vechime de secole. În toată curtea locuiau cam 24 de familii.

  După ce că era o curte îngustă şi întunecoasă, parcă pentru a sublinia anume îngrămădirea de case seculare din vechea cetate a Sibiului (Hermannstadt), se mai construise, cam la o treime din fundul curţii, o casă cu două etaje şi peste aceasta. Vazută de sus arăta ca bara de la litera H. Iar dedesubt, ca intr-un tunel, se afla fosta noastră locuinţă şi a vecinilor Schuwitzcki. Aşa le spunem noi la cei doi bătrăni polonezi simpatici, soţ şi soţie, oameni foarte cumsecade. Parcă erau bunicii noştrii. Iar deasupra ca într-un cuib de barză locuia nenea Albu.

  În curtea aceea lipsită de soare, umedă şi tot timpul supusă unui curent de aer rece, pavată cu piatră alunecoasă de râu, am locuit aproape patru ani. În anul 1974 când s-a terminat blocul şantierului am fost bucuroşi că ne putem muta de acolo. Era central, central, dar nesănătos, ca în toate locuinţele din cetatea veche a Sibiului. Din păcate nici astăzi nu arată mai bine, pentru că locuinţele sunt şi mai vechi şi la fel de insalubre!

 

  De câte ori mergeam în vizită la cineva din acea curte parcă îl auzeam pe tata spunând: „copiii mei, să nu uitaţi niciodată ca aici vă aflaţi pe pământ istoric!“ Ne făcea o mare plăcere să-l ascultăm când ne povestea câte ceva din istoria Sibiului şi din istoria ţării. Erau atâtea lucruri interesante de învăţat. Ne povestea că vechea cetate a Sibiului se construise cam pe la începutul secolului al XIII-lea, de către coloniştii saşi, plecaţi din nord-vestul Germaniei, ţinuturile Rin, Mosla şi Main la chemarea regelui Geza al II-lea, al Ungariei, ca "Ospiti."

  Cetate Sibiu (Hermannstadt) se construise pe vechea vatră a castrului roman Cibinum. Apoi aşezarea se dezvoltase mereu, ajungând o cetate puternică, atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere strategico-politic. Aflată tocmai pe drumul principal care leagă Transilvania, prin trecătoarea de la Turnul Roşu cu ţările de dincolo de Carpaţi, cetatea Sibiului a avut un rol imortant în economia şi în politica ţării.

  Nu am uitat niciodată ce ne mai spunea tata: „Copiii mei să nu uitaţi istoria ţării! Ea este patria voastră.Oriunde veţi merge veţi purta rădăcinile originilor voastre cu voi. Vedeţi voi că chiar deasupra porţii, în cele două apartamente unde locuieşte nenea Băilă si nenea Nelu, a stat cândva principele Transilvaniei, Stefan Batory, pe vremea luptelor de la Şelimbăr cu Mihai Viteazul. Dar cred că mai uşor veţi ţine minte dacă vă spun altfel: „când Ştefan Batory a mâncat bătaie de şi-a pierdut capul, Mihai Viteazul a intrat învingător în cetatea Sibiului pe calul său alb cu coamă fluturând în vânt.“ Am amintit pe scurt aceste întâmplări istorice pe care ni le povestea tata printre altele, ca să se înţeleagă prin ce fel de emoţii trecea lumea şi noi înşine când intram în curtea respectivă printr-o poartă masivă şi grea, sub care era mai tot timpul întuneric, ca într-un tunel. Întunericul de sub poartă şi fantezia noastră dublau frica mărind tensiunea noastră emoţională şi mai mult. Ne aşteaptam ca din clipă în clipă din să apară din întuneric doi străjeri inzauaţi, înarmaţi cu suliţe, cu paloşe şi să strige la noi: "Staţi nemernicilor! aplecaţi-vă capetele că trece Măria Sa!", deodată parcă îl vedeam pe Mihai Viteazul trecând învingător pe calul său alb.

 



  Curtea unde locuisem prina oară era într-adevăr situată pe o stradă extracentrală, dar când eram mici ne tot puneam întrebarea: cum se poate numi stradă o trecătoare cu trei patru case care este de fapt un gât de stradă? Pe urmă tot noi râdeam de gândurile nostre copilăreşti. Doar nu se poate spune gâtul Octombrie Roşie sau gâtul nu ştiu cum... Aşadar edilii oraşului au rămas tot la tradiţionala denumire de stradă.
  După cum am mai amintit, curtea era pavată cu piatră de râu sau „capete de pisici“ cum le spuneam noi. Când ploua tot pavajul era alunecos, iar în lunile cu îngheţ ale iernii era de-a dreptul periculos. Parcă umblai pe sticlă. Abia se mai putea umbla. Câte trânte am luat noi acolo de ne apucau miorlăiturile. Vara ne împiedecam de fiecare piatră şi iarna alunecam. Oricum era vai de nasurile noastre julite.
  După cum am amintit mai sus, mama era acasă şi avea grijă de noi. Ne ducea de mână până când ieşeam din curte. În Piaţa Mare nu se circula cu vehicule, aşadar ne puteam juca în fata porţii, cum s-ar zice. În copilăria noatră, Piaţa Mare era mai vie ca astăzi. Era un parc frumos şi bine îngrijit! Mult mai târziu s-a transformat în pistă de aterizare pentru cel mai iubit fiu al poporului. Ce mai contau nişte bătrâni ori nişte copii care regretau acel loc de agrement uşor accesibil atât pentru cărucioare de copii cât şi pentru scaunele pe roţi pentru invalizi şi bolnavi...
  Nu am nimic împotriva artei plastice moderne. Dar nu mă pot abţine să nu fac o copmparaţie cu cele povestite de tata şi statuia care se află astăzi în Piaţa Mare. De la început trebuie să spun... Gheorghe Lazăr merita o statuie mai bună! Tata ne povestea că în copilăria sa în mijlocul pieţii se afla o altă statuie veche. Era statuia Sfântului Johannes v. Nepomuk, protectorul apelor şi cunoscut episcop al Bisericii catolice. Statuia era plasată chiar în mijlocul rondoului de flori care a dispărut ca şi statuia acestuia. La fel au dispărut şi băncile solide, florile şi zonele verzi cu arbuşti cu tot...
  Desigur amintirile din Piaţa Mare a Sibiului îmi sunt dragi. A fost o periodă frumoasă. Uneori parcă mă vad şi acum acolo, în mijlocul unui stol de porumbei de toate culorile, ciugulind fărâmiturile cornului meu după ce mâncasem cârnăciorul gol. Dar faţă de amintirile mele de la noua noastră locuinţă, aceste amintiri pălesc cu timpul tot mai mult. Iar pe primul plan se înghesuie şi mai mult noile amintiri care sunt mai puternice şi mai adânc ancorate în memoria mea.
  Eram deja mai mărişor şi în primii ani după ce ne mutasem la blocul şantierului, mergeam mai des în vizită la cunoştinţele noastre din curtea aceea de lângă Muzeul Bruckenthal. Dar ne limitasem la două familii cu care ne înţelegeam mai bine. Prima familie erau naşii lui Fra şi a doua erau soţii Schuwitzcki. Parcă aud şi acum cum strigam unul la celălalt, certându-ne în glumă din uşă în uşă:
  - Thu Lump einer! striga bătrânul la mine.
  - Du einer Lump! strigam eu înapoi. apoi fugeam repede la dumnealui ca să ne împăcăm şi râdeam ca doi copii.
  Tanti Schuwitzcki era ca o bunică bună. Când eram supărat ori morocănos că doream cutare ori cutare lucru, venea la noi şi-i spunea mamei:
  - Simona, întreabă-l ce doreşte şi dacă doreşte lampa din tavan, dă-o jos şi pune-i-o în braţe!
  În timp ce vorbea cu mama mă urmărea cu coada ochiului şi făcea o mutră tare hazlie. Ştia că până la urmă tot trebuie să râd şi avea dreptate! Niciodată nu am reuşit să mă abţin mult timp şi dintr-o dată mă umfla râsul.
  Nici astăzi nu ştiu numle lor mic. Un lucru însă îl ştiu totuşi. Amândoi erau nişte oameni tare cumsecade. Ne înţelegeam cu ei când în limba germană, când în limba română, după caz. Dar ne întelegeam de minune. De câte ori era vorba de muzică, ne povesteau cu mândrie că după origini erau concetăţeni cu Ciprian Porumbescu, adică se trăgeau din aceeaşi localitate.
  Sunt convins că nu scriu numele acestor vecini corect dup ortografia poloneză. Dar pentru noi era imposibil de pronunţat şi de scris, deoarece avea prea multe consoane. Din păcate, la scurt timp după mutarea noastră au plecat şi ei la Alba Iulia. Acolo trăia singura lor fiică cu soţul şi cei doi copii care erau mai mari ca noi. Atât fiica lor, doamna Ditta, cât si ginerele, domnul Paul Singalevici, erau medici pediatrii, bine cunoscuţi în oraşul Alba Iulia.
  Pentru bieţii bătrâni era bine lângă copii şi nepoti. Dar copacul bătrân nu prea rezistă la transplantare. După câţva ani s-au stins amândoi din viaţă.
  Înainte de a trece la amintirile mele legate de a doua noastră locuinţă din Sibiu şi de cartierul în care am crescut, trebuie să mă întorc puţin la naşii lui Fra. Sunt prea multe amintiri legate de această familie care s-au împletit cu copilăria mea şi nu pot să le las aşa, pur şi simplu în suspans.
  Familia Neamţu, adică tanti Cheţi şi nenea Niţă, locuiau la început chiar în fundul curţii, foarte aproape de fosta noastră locuinţă. Nu aveau copii! Dar casa lor era întotdeauna plină de oameni tineri şi vârstnici. Erau foarte primitori şi orcine era binevenit în casa lor, mai ales că tanti Cheţi ţine rochii de mireasă pentru închiriat...
  Mai târziu îmi povesteau părinţii că erau momente când trebuiau să mă ţină cu forţa ca să nu fug dezbrăcat până la ei. Dimineaţa ori după amiaza când mă trezeam din somn abia aşteptam să fug la tanti Cheţi. Dar dacă o vedeam la ferestră ori la uşă, atunci nu mă mai putea opri nimeni. Strigam în gura mare:
  - Mama,mama, anţine tanti Cheti!
  În limba mea de copil, aceasta însemna : mama,mama, îmbracă-mă să merg la tanti Cheti. Limba mea de copil era o combinaţie între limba germană si română ori invers. Cuvântul „antine“ era dedus de la verbul -anziehen- a se îmbrăca în limba germană. Mama, ca toate mamele, încerca să mă liniştească în timp ce mă îmbrăca. Dar eu strigam si mai tare:
  - Mama, mama, abârghea! Tu nu auzi, abârghea!
  Era o altă combinaţie de a mea care mult timp nu a putut fi tradusă. Abia mai târziu părinţii şi-au dat seama ce insemna această expresie curioasă care era dedusă de la conjuncţia -dar- sau -însă-şi adverbul german -ja- da, deoarece în limba germană expresia "aber ja" este adeseori folosită ca alocuţiune de întărire.
  Întrucât nu aveau copii, atât tanti Cheţi cât şi nenea Niţă ne răsfăţau cu tot felul de bunătăţi. Abia mai târziu am înţeles ce se petrecea în sufletele lor. Toată dragostea şi tandreţa lor afectivă şi-o revărsau asupra nepoatelor Nely şi Rodica precum şi asupra copiilor din familiile prietenilor.
  După ce ne-am mutat în blocul şantierului şi mergeam la cumpărături în oraş întram şi la ei ori ne lăsam bagajele acolo. De multe ori rămânea şi noi la ei până când părinţii rezolvau unele treburi urgente. Între familiile noastre se înfiripaseră nişte relaţii bazate pe afinitate, prietenie şi cumetrie sinceră, deşi gurile rele spun că: „cel mai slab neam este cumetria.“ Dar înţeleptul vine şi spune altceva: „neam-îi neam, cel care se ţine de neam!“ Cât adevăr conţine această expresie populară! Sunt atâtea neamuri şi atâţia fraţi certaţi pentru calomnie, invidie şi avere de nu se mai întâlnesc decât pe culoarele tribunalelor. Ce tristeţe, ce tragedie se poate naşte când sângele se face apă şi încă ce apă otrăvită...
  În casa naşilor lui Fra am cunoscut pe nenea Cornel şi pe tanti Mimi. Veneau destul de des în vizită la ei. Era amândoi prietenoşi cu noi. Nenea Cornel râdea mereu şi se juca cu noi. Abia mai târziu am aflat că nici ei nu aveau copii. Parcă acum îl aud pe nea Cornel, ca un pasionat vântor ce era, cum povestea întâmplări vânătoreşti cu cerbi, cu porci mistreţi, cu lupi etc. Iar noi stam şi-l ascultam cu sufletul la gură de ne treceau fiorii de frică şi tot mai voiam să ascultăm alte poveşti, dar noaptea visam cele auzite şi strigam în somn de frică.
  Altădată nenea Cornel le mai înflorea şi încerca să ne sperie. Dar noi ştiam ca face glume cu noi şi întram în joc. Ne băgam sub masă şi ne prefăceam că tremurăm de frică. Apoi strigam chipurile speriaţi la culme:
  - Nenea Cornel, stai! nu mai povesti că la noapte nu mai putem dormi. Dar nenea Cornel râdea de se ţinea de burtă şi zicea:
  - Staţi copiii, acum vine povestea cea mai interesantă... ştiiţi voi care?
  - Cu ursul strigam noi şi deodată ieşeam de sub masă, făcând sâc, sâc v-am păcălit şi iar râdea toată casa şi se veselea de râsul nostru.
  Dar cum se zice: copilul e tot copil. Ce să ştie el cum merg treburile în viaţă ? Copilul este un foarte bun observator! El vede ceva o dată, de două ori, de trei ori şi în căpşorul său se mişcă ceva. El caută explicaţii, caută nişte termeni sau situaţii de comparaţie şi până la urmă trage şi nişte concluzii. Dacă acestea sunt logice sau nu, este cu totul altceva. Copilul nu ştie asta. Dar el pune nişte întrebări de-i lasă pe cei mari, care ar trebui să le ştie pe toate, fără replică.
  Tot aşa se întâmplase şi cu noi, adică cu Fra şi cu mine. Vedeam lucruri destule, dar nu le găseam explicaţii potrivite. Cine să ne lămurească ? Eram în vizită la tanti Cheţi. Dar nu eram singurii. Casa era plină de oameni şi dă-i cu cafele şi tutun, cu câte o ţuiculiţă. Uşa şi feretrele erau largi deschise căci afară era cald şi în casă veselia era mare. Dintr-o dată veni şi vremea plecării. Iar la plecare ca între prieteni si rude, dă-i cu pupături şi urări de bine de nu se mai terminau. Noi, ca toţi copiii, ne uitam de la unul la altul şi ne miram de atâta ţucătură. Printre ultimii care plecau erau şi tanti Mimi cu nenea Cornel. Acum venise rândul lor la îmbrăţişări şi pupături. Nenea Cornel o cuprinse în braţe pe tanti Cheţi şi după părerea noastră de copii, o strângea prea tare şi pupăturile erau prea apăsate. Fra care sta lângă mine, nu se mai putea răbda. Îmi trase un ghiont şi-mi şopti:
  - Ecio, ai văzut?
  - Ce să văd?
  - Pe nenea şi pe tanti, pe naşa?...
  - Pe care nenea, pe care naşă?
  - Hai, Ecio! cu mine să nu faci pe plostul că nu ţine! doal şi tu ai văzut.
  - Da spune o dată ce vrei Fra, îl tachinam eu în continuare. Dar răspunsul lui fu scurt.
  - Eşti un plost!
  Între timp ne-am luat şi noi bun rămas şi am plecat spre casă. Încă nu ieşisem de sub poarta cea întunecoasă şi Fra a explodat dintr-o dată. Prea era plin de tot felul de gânduri de care trebuia să scape.
  - Mama, mama, să ştii că tanti Cheţi ale un dlăguţ! striga el deodat enervat.
  Auzind vorbele lui, ne-am oprit cu toţii pe trotuar şi ne uitam la el. Era supărat că nu i se dădea atentie. Apoi l-a întrebat mama:
  - Ce tot spui tu acolo mă, copile! care tanti? ce drăguţ?
  - Văd că nici tu nu plicepi ca şi Ecio ăta. De o olă tot vleau să vă spun şi voi nu mă lăsaţi!
  - Şi ce să ne spui? întrebă mama din nou.
  - Voi nu plicepeţi? nenea Colnel este dlăguţul lui tanti Cheţi!
  Fra rostise aceste cuvinte cu satisfacţie de om care a făcut o mare descoperire şi vrea s-o spună repede mai departe.
  Mama îl privea nedumirită pe tata şi amândoi încercau să-şi ascundă râsul care-i chinuia. Dar nu reuşiseră. Afirmaţia lui Fra era prea hazlie. Au explodadat amândoi într-un râs zgomotos de s-au oprit trecătorii şi ne priveau intrigaţi. Ei nu înţelegeau ce se întâmplă cu noi şi de ce râdem aşa de tare. După ce se mai calmară, mama îl întrebă zâmbind pe Fra:
  - Marius, copile, de unde ţi-a venit ideea asta?
  Dar Fra parcă avea răspunsul gata pregătit, zise pe un ton de om mare:
  - Noa! Nici voi, oameni mali, nu plicepeţi nimic! Era supărat!
  Mama ca toate mamele, dar şi ca femeie, dorea să afle cam ce gânduri îl frământă pe Fra. Îl luă cu binişorul, zicând:
  - Hai, copilul mamii, spune-ne şi nouă ce te frământă? Cum e cu tanti si cu nenea?...
  - Da, ce să vă mai spun? Palcă voi nu aţi văzut! Spuse el pe un ton de om bătrân şi cu experienţa vieţii.
  - Da, ce să vedem, Marius copile? - Ce să vedem, ce să vedem o imită Fra pe mama. Dar voi nu aţi văzut cum a ţucălit-o nenea Colnel pe tanti Cheţi şi a stlâns-o în blaţe de a făcut hâc şi ioiioi?...
  Mama şi tata l-au ascultat în linişte pe Fra, încercând apoi să tălmăcească vorbele sale spuse cu atâta năduf. Deodată s-au luminat amândoi la faţă şi au zâmbit, încercând astfel să-şi ascundă râsul care îi chinuia din nou. Nu era cazul să-l supere din nou pe Fra. După ce s-au înţeles prin semne cu tata, tot mama i-a dat un răspuns. Şi era mai bine aşa, deoarece la bucurie şi la supărare tot mama este mai aproape de sufletul copilului.
  - Copii, ne spunea mama. Nu vă lăsaţi niciodată înşelaţi de aparenţe! Aparenţele le vedem, dar nu întotdeauna ceea ce vedem are şi înţelesul pe care il acordăm. Multe lucruri văzute au semnificaţii mult mai profunde decât cele văzute la suprafaţă.
  - Da ce? ata înseamn că nu am văzut bine? Sari Fra cu gura.
  - Tocmai, ai văzut foarte bine, dar ai înţeles greşit ce ai văzut, pentru că ai plecat de la aparenţe. Să nu uitaţi că tanti Cheţi şi nenea Cornel sunt fraţi. Tot aşa cum sunteţi voi amândoi, zise tata pe un ton serios.
  Dar Fra încă tot nu era dumirit şi interveni din nou cu supărare.
  - Da ce, dacă suntem flaţi tlebuie să ne ţucălim toată ziua ? Îi venea greu să admită că logica lui fusese greşită.
  - Copii, zise mama împăciuitor, când veţi fi mai mari, multe lucruri le veţi înţelege mai bine. Acum, ca şi copii, vă bateţi, vă pupaţi şi vă împăcaţi, dar la omul mare multe se schimbă...
  Timpul trecea, iar uneor mi se părea că nici nu am locuit în altă parte. Ne obişnuisem la bloc. Locuinţa era luminoasă şi sănătoasă, dar cel mai important pentru noi copiii, era curtea închisă şi groapa de nisip unde ne puteam juca toată ziua.
  În blocul de la şantier am locuit până la plecarea noastră definitivă din ţară. De prima şi de a doua noastră locuinţă din acelaşi bloc, de curtea din jurul blocului şi de cartierul nostru din zona Şoselui Alba Iulia mă leagă multe amintiri...
  Dacă fac un salt prin lumea amintirilor mele, ajung la amintiri mai apropiate şi constat cu regret că nu am plecat mai devreme din ţară. Dar astăzi, chiar dacă am plecat mai târziu, trebuie să-mi spun: mai bine aşa decât niciodată! Chiar dacă m-am realizat mai târziu decât foştii mei colegi, important este că m-am putut realiza profesional !
  Pentru noi, generaţia tânără, plecarea din ţară a fost un eveniment care se poate asemăna cu deschiderea unei porţi uriaşe spre o lume nouă. O lume în care dacă munceşti mult şi conştiincios obţii şi rezultate corespunzătoare. Cine vrea să muncească găseşte de lucru. Posibilităţi sunt multe, dar trebuie să ştii unde şi cum să le cauţi. O spun fără laudă, ci o văd ca un ajutor de la Dumnezeu, că am reuşit să lucrez la diferite instituţii, la care în altă parte nici nu puteam visa şi astfel am ajuns să lucrez un timp şi la EZB - Banca Centrală Europeană, iar Fra, dacă nu plecam din ţară, nu ajungea niciodată să studieze economia internaţională la Universitatea din Viena.Ţin să subliniez încă o dată prima condiţie de a reuşi este să cunoşti limba germană în scris şi vorbit. Vorbind limba germană din copilărie mi-a fost de mare ajutor, mai ales că mă puteam oricând folosi de limba română şi engleză.
  Mulţi dintre colegii mei de grădiniţă, de şcoală generală şi de liceu sau facultate au plecat cu mult înainte de anul 1989, cu toate că atunci era mai greu de plecat. Uneor o astfel de plecare implica riscuri foarte mari şi totuşi dintre colegii mei de liceu cu care am început clasa a IX-a, foarte puţini au ajuns până la examenul de absolvire din clasa a XII-a, iar colegii care au ajuns până în clasa a XII-a şi la Bacalaureat proveneau de obicei din familiile mixte ori negermane. Mulţi colegi au preferat să urmeze o şcoală de meserii în Germania ori alte pregătiri tehnice unde nu se cerea Abitur.
  În deceniu 1980 dar mai ales în a doua jumătate al acestuia, popolaţia ţării era din ce în ce mai necăjită, derutată. Cozi mari se întâlneau la fiecare pas prin oraşe. Locuinţele se transformaseră treptate în frigidere uriaşe. Dar lumea care se interna pe la spitale, sperând la o încălzire mai bună şi tratament, dădea de un frig mai mare şi din lipsă de medicamente se întorcea acasă mai bolnavă ca la internare.
  Dacă economia nu mai funcţiona normal din lipsă de resurse financiare, nici în domeniul sanitar nu mai funcţiona nimic normal, iar în domeniul învăţământului lucrurile se clătinau din ce în ce mai tare. În săli de lectură şi cămine îngheţate nu se mai putea învăţa, paltoanele groase şi mănuşile îmblănite nu mai încălzeau suficient...
  În această perioadă de tristă amintire, majoritatea colegilor mei veneau la şcoală cu sandvişuri făcute cu pireu de cartof sau omletă. Doar câţiva mai privilegiaţi dintre colegi îşi scoteau pe ascuns sandvişurile adevărate, din mapele lor de şcoală. Brusc toată clasa se umplea de acel miros îmbietor, la care majoritatea colegilor îl imitau involontar pe căţelul lui Pavlov. Unii dintre colgi, dar mai ales dintre colege mergeau mai departe, imitând-ul pe Max şi Moritz, eroii lui Willhelm Busch. Urmând firul invizibil al mirosului atât de tentant, cu nasurile ridicate, descopereu repede sursa atât de mult râvnită, rugându-se cu ochii înlăcrimaţi: "...te rog, dă-mi şi mie o muşcă, fiindcă am uitat gustul salamului, de când nu am mai mâncat."
  În accea perioadă nici familia noastră nu a dus-o mult mai bine, doar situaţia generală era aceeaşi peste tot şi totuşi trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu pentru că chiar în fundul gropii nu am fost ajuns niciodată, cum, asta a fost grija părinţilor noştrii şi gospodărirea lor chibzuită. Aş putea povesti atâtea scene şi scenete din perioada de atunci, care acum par comice sau hazlii, dar la timpul lor când au fost trăite erau mai mult tragi-comice, încărcate de gânduri apăsătoare şi grija pentru ziua de mâine, poimâine şi viitorul nostru...
  Ce bine îm amintesc unele trăiri împreună cu Fra, el se ocupa mai mult de bucătărie ca mine. Când ajungeam acasă de la şcoală îşi trântea geanta de şcoală în camera noastră pe unde apuca şi fugea la bucătărie să descopere oarece noutăţi prin cămara ori pri frigider. La amândoi ne plăcea conopida foarte mult şi cu nasul lui fin descoperise ceva cum am intrat în locuinţa noastră. Nasul nu-l înşelase, când a deschis uşa de la cuptorul maşinii de gătit, l-a lovit în plin mirosul îmbietor de la conopida gata pregătită. În momentul când a pus tava încinsă din cuptor pe masa de bucătărie a intrat şi tata, venind de la birou şantierului care se afla chiar lângă blocul nostru. Era ora de masă conform programului lor de lucru.
  Dacă era posibil serveam masa împreună, pentru că mama lucra la "Leagănul pentru copii", serviciul contabilitate, până la ora 16, 30. În timp ce-şi spăla tata mâinele la baie, Fra m-a chemat cu nerăbdare să-mi arate bunătăţile descoperite. Când am intrat în bucătărie sufleul de conopidă cu ou, brânză şi unt emana un miros irezistibil şi atunci Fra a luat furculiţa şi a tras o linie la mijlocul tăvii, spunând plin de nerăbdare:
  - Clau, acum putem mânca pe săturate!
  Dar înainte de a se servi a intrat tata în bucătărie fiind atent la comentariile noastre, a văzut linia din tavă şi a zis zâmbind:
  - Marius, mi se pare că tu stai cam rău cu operaţiunea de împărţire. Atunci Fra l-a privit surprins şi a întrebat scurt:
  - De ce, tata?
  - Noi câte persoane sutem în casă, copile?
  Dându-şi seama ce voia să spună, a schiţat imaginar o linie şi de-a lungul tăvii, apoi i s-a lungit faţa de dezamăgire, şoptind derutat:
  - Cu aşa o porţie mică eu nu mă satur !
  Când şi-a ridicat faţa în sus, l-a văzut pe tata zâbind, dintr-o dată i s-a descreţit faţa şi a început să mănânce cu satisfacţia copilului flămând după şase oare de şcoală. În familia noastră se statornicise un obicei, că de multe ori mâncam noi amândoi până când mai aveau părinţii câte ceva de rezolvat ori de discutat.
  În perioada celei mai mari crize din deceniul 1980 comerţul de sub tejghea a cunoscut cea mai mare înflorire. Dacă aveai "cunoştinţe" avea-i de toate. Înţelegerea se făcea din câteva cuvinte, te întâlneai undeva într-un loc stabilit unde se făcea schimbul de plase şi fiecare îşi vedea de drumul său.
  Tot în accea perioadă am trăit o astfel de situaţie specifică crizelor. Un salam bun ca poiana, italian ori bacău nu se mai găsea de mult la magazinele alimentare obişnuite, iar de salam sibiu ori de iarnă nici nu se mai discuta. Prin cunoştinţele sale, ca de altfel toată lumea, tata mai procura căte o marfă rară ca: ouă, unt, carne de porc, brânzeturi etc. Într-o zi, eram deja prin clasa a X-a, tata a primit un telefon de la omul de legătură: Stop, sacoşa şi ne întâlnim la...! Tata s-a prezenta îmediat cu sacoşa la locul indicat, a băgat pachetul în sacoşă şi a plecat spre casă. La poarta biroului l-a întîlnit pe domnul director de la şantier, care l-a întrebat în treacăt: "Ce cari acolo, Matei?" Tata l-a privit cam surprins, dar până la urmă şi-a zis: cea mai bună minciună tot adevărul este şi a răspuns scurt: "Marfă de contrabandă, domnule director !" apoi au râs amândoi. La despărţire domnul director a mai adăugat: "Ce vremuri Matei, şi de la afaceri de contrabandă ne întoarcem cu traista goală." Până a intrat directorul în biroul său tata a fugit până acasă, a lăsat sacoşa în cămară şi s-a întors la birou. Abia se aşezase pe scaunul de la biroul său, că a şi ţârâit interfonul. Era domnul director: "...da răspunse tata, vin acum"!
  La biroul conducerii domnul director era singur, scufundat în fotoliul său privea îngândurat pe ferestră, erau câteva probleme urgente de rezolvat care îl îngrijorau. Fără să se întoarcă către tata, dumnealui spuse, "Matei, stai jos să mai discutăm odată problemele noastre urgente." Stând faţă în faţă, tata a spus ca de obicei când erau singuri: "Vasile, bănuiesc cam ce te frământă", "tu de când ştii să citeşti gândurile altora? întrebă domnul director zâmbind. "Când acestea sunt legate de probleme comune nu-i chiar aşa de greu!" răspunse tata liniştit. "Şi tu cu organizarea muncii ce părere ai"? "eu cred că suntem pe calea cea bună, dacă domnul inginer şef de la trust mai sună, spune-i că băieţii vor fi la termenul stabilit la CN - Cernavodă ", "... da cum ai convins băieţii"? "Uşor nu a fost, Vasile, dar până la urmă ce nu face omul sărac pentru bani, munceşte până cade în brânci. Le-am promis câte o primă şi au acceptat"! "Bravo, te-ai orientat bine, la noapte voi dormi mai bine, iar acum pot să-mi fac în linişte şi pauza de masă, pa"! după plecarea domnului director tata a mai dat câteva telefoane urgente şi a venit la masă.
  Când a intrat tata în bucătărie ne-a găsit tot la masă. Sufleul de conopidă dispăruse din tavă, iar noi trecusem la felul doi, mâncam cu poftă şi comentam "surpriza." Ce se întâmplase ? După ce plecase tata, la chemarea domnului director, ne-am aşeza amândoi la masă şi ne-am tot servit din tavă. Mâncând cu mare poftă am avut grija farfuriilor noastre şi am uitat de tava din care ne-am tot servit. La un moment dat a strigat Fra supărat:
  - Clau, nu mai este!
  - Ce nu mai e Fra, ce te-a supărat?
  - Tava-i goală, Fra, ce va zice tata?
  Într-adevăr, mâncând cu atâta poftă, nu ne mai utasem la tava de pe masă, eram destul de ocupaţi cu farfuriile noastre, mai ales că în ziua aceea avusesem şi două ore de sport. După ce m-am convins că Fra spusese adevărul l-am liniştit, spunându-i:
  - Fra, stai liniştit dacă am mâncat tot sufleul din tavă, tata nu ne zice nimic, se mai găseşte şi altceva de mâncat.
  - Altceva, Clau? hai să mă uit eu mai bine prin cămară!
  Abia îşi terminase vorba, Fra se ridică de pe scaun şi începe să caute prin camară. Câutând pe rafturi şi în frigider, deodată se împiedică de o sacoşa pe care o lăsase tata în grabă pe jos. Ridicând-o de jos, spuse surprins:
  - Clau, în sacoşa asta care era în cămara pe jos este ceva, hai să vedem ce, nu-i chiar uşoară!
  Aducând-o în bucătărie o desfăcu oarecum fără chef, dar când văzu pachetul de hârtie continuă totuşi cu despachetatul. Dintr-o dată strigă fericit:
  - Clau, hârtia asta păcătoasă a blocat mirosul salamului, altfel îl descopeream de mult, nasul meu nu mă înşeală, apoi scoase cele două rude de salam italian care cântâreau cam 2 kg pe bucată, ţinându-le în braţe ca două păpuşi. Era într-adevăr o surpriză!
  Când a intrat tata în bucătărie "surpriza" trona pe masă, iar noi doi îi micşoram cantitatea, mâncând ca doi pui de lup. Un timp, tata ne-a privit în linişte apoi a spus:
  - Copiii, eu nu am nimic împotrivă să mâncaţi din salamul procurat în condiţii dificile, dar trebuie să vă gândiţi şi la ziua de mâine. Atunci tot Fra s-a grăbit să răspundă:
  - Tata, vreau să mă satur odată bine, apoi pot răbda mai uşor şi mă satur cu amintirea acestui ospăţ!"
  Din păcate astfel de momente din vremea aceea sunt multe de povestit, dar nu ar sublinia mult mai accentuat starea lucrurilor de atunci...
  Am făcut acest salt în timp, pentru a arăta cât de disperată era lumea în perioada aceea şi mai ales minoritatea germană, căreia libertatea i se restrânse foarte mult. Persoanele care aveau rude în străinătate erau date afară de la serviciu ori retrogadate; nu mai era voie să primeşti rudele din străinătate în gazdă, în timpul vizitei în ţară ori concediu, decât de gradul I şi atunci trebuia să întocmeşti un protocol despre discuţiile purtate, în timpul şederii lor în ţară. Pe stradă nu era voie să te aduni în grupuri mai mari de cinci persoane.
  Dar cea mai mare derută şi disperare o provocase declaraţia lui N. Ceuşescu, rostită la "Congresul al XI-lea, al Partidului Comunist Român, din toamna anului 1974: "Într-un viitor apropiat, în România, nu vor mai exista naţionalităţi, ci o singură naţionalitate socialistă şi unitară a poporului muncitor."
  Asupra minorităţii germane din Romănia această declaraţie a avut un efect de sentinţă. Tot mai mulţi se gândeau la emigrare. Macazul trebuia schimbat! Pentru că naţionalitatea germană nu mai avea nici un viitor în România. Pe zi ce trecea serviciile de paşapoarte nu mai erau în stare să facă faţă miilor de cereri. Aprobarea actelor de plecare dura ani de zile. În aceste condiţii plecările ilegale se înmulţeau de la lună la lună. Mulţi cădeau victimă controalelor răzbunătoare, dar după ei veneau alţi disperaţi care strigau în gura mare deja înainte de revoluţie: "Vom muri, dar vom fi liberi !"
  Poate că mă repet uneori, dar chiar dacă mă repet nu consider aceasta ca fiind o greşeală. Dimpotrivă, o consider ca o întărire a celor spuse mai sus. Pot afirma că am avut mult noroc în asemenea condiţii iar afirmaţia mea conţine adevărul. Am urmat amândoi, începând de la grădiniţă şi până la Bacalaureat şcoala cu limba de predare germană. Astfel am avut şansa să cunoaştem temeinic două limbi, în scris şi vorbit, fapt care ne-a facilitat învăţarea altor limbi şi în primul rând limba engleză. Totodată cunoşterea celor două limbi încă din copilărie ne-a oferit posibilitatea să culegem informaţii preţioase din două culturi, fapt care ne-a mărit bagajul de cunoştinţe foarte mult. Plecând de la aceste două limbi până la învăţarea limbii engleze şi franceze a fost doar un pas. Prin urmare cunoştinţele dobândite pe parcurs ne-au ajutat mult la integrarea în noile condiţii din Germania...
  Din copilăria mea preşcolară cei mai frumoşi ani au fost anii petrecuţi în casa şi în curtea noastră din strada Turismului. De această locuinţă, de vecinii de acolo şi de cartierul Alba Iulia mă leagă cele mai frumoase amintiri. Sunt adevăratele amintiri din copilărie pe care le-am trăit în mod conştient, deoarece de acolo am mers la grădiniţă, la şcoala generală, la liceu, la facultate şi tot de acolo am plecat în Germania Este de fapt cadrul în care s-a desfăşurat copilăria mea şi a lui Fra.
  Dar mai înainte de a desfăşura amintirile mele din acea perioadă vreau să reţin câteva fapte sau trăiri care au fost determinante pentru copilăria noastră cât şi pentru anii de mai târziu. Am mai amintit, printre altele că mama a stat cu noi acasă până când am mers în clasa a I-a. Luându-şi concediu fără plată pentru îngrijirea copiilor, o aveam acasă toată ziua. Ce poate fi mai frumos pentru un copil care se trezeşte dimineaţa în patul său călduţ şi o vede alături pe mama, nu pe tanti educatoare, pe o îngrijitoare sau o soră de la cămin sau creşă, ci pe mama. Mama este şi rămâne mama! Trebuie să recunosc că această perioadă ne-a marcat puternic pe amândoi...
  Mult mai târziu am aflat ce sacrificiu a fost pentru părinţi rămânerea acasă a mamii. Atunci când am fost copii aspectul economic al familiei ne interesa mai putin. Noi eram mândri şi fericiţi că mama era toată ziua cu noi.Tot din perioada cât a stat mama cu noi acasă avem frumoasele amintiri cu plecările la mare in fiecare an. Cum rezolvau părinţii această problemă financiară dificilă, am aflat mult mai târziu.
  Când venea anotimpul cald deja ardeam de nerăbdare şi întrebam aproape în fiecare zi: când mergem la mare? Din concediul tatii cel puţin 12 zile le petreceam la Marea Neagră. Ca tehnolog în instalaţii montaj, tata câştiga binişor în comparaţie cu alţii. Dar abia mai târziu am aflat că această plăcere era susţinută de economiile familiei pe un an de zile şi uneori cu un împrumut de la "Casa de ajutor reciproc." Dintre colegii tatii erau destui cu un salariu şi mai bun care nu plecau la mare, motivând că nu au bani şi tocmai aceştia se mirau cel mai mult cum de mergeam în fiecare an la mare şi cu un singurul salariu. Apoi puneau tot felul de întrebări absurde şi jignitoare, uitând că la ei acasă băutura şi alte treburi tocătoare de bani nu lipseau niciodată...
  În blocul P+4 de zece apartamente al şantierului, ni se repartizase la început un apartament de două camere şi dependinţe la etajul unu. În comparaţie cu fosta locuinţă din centrul oraşului aceasta era „cerească,“cum obişnuia să spună nenea Varlam, directorul şantierului care locuia uşă în uşă cu noi, la acelaşi etaj. În partea dreaptă de la intrare, apartamentele erau de două camere, iar în partea stângă de trei camere. Blocul era nou. Iar noi eram prima serie de locatari şi toţi lucrau la şantier.
  În curtea blocului fiecare familie avea o mică parcelă de grădină, mai era zona verde şi o groapă de nisip destul de mare care avea câte o bancă pe două laturi, vopsite în roşu. Blocul nu avea ieşire directă în stradă. Se intra prin curtea sediului unde erau birourile centrale ale şantierului. Aşadar ne puteam juca în voie chiar dacă nu eram supravegheaţi de mamele noastre. Dar singuri de tot nu eram noi niciodată. De la ferestre tot eram urmăriţi.
  Desigur, locul nostru de joacă preferat era groapa cu nisip. Acolo ne jucam cu toţi picii de la bloc, la grămadă, ore în şir. Jocul în nisipul cald era atât de tentant că la un moment dat nu mai aveam loc de copiii mai mari din bloc. Noroc cu mamele noastre care şedeau pe banca de alături cu câte un lucru de mână şi mai făceau ordine. Când nu se mai putea altfel, tanti Varlam pur şi simplu îi huşuia din groapă de nisip şi-i trimitea la minge.
  În vremea aceea, noi picii din blo aveam un joc preferat: era jocul cu „cowboy!“ Era vorba de nişte cowboy şi indieni călare ori pe jos din masă plastică de care se mândrea fiecare în felul său. În copilăria lor bunicii noştri se jucau cu soldăţei de plumb. Dar ai noştrii erau mai uşori si nici nu erau atât de toxici. Se puteau spăla foarte uşor... lumea evoluase !
  Ce făceam? Aşezam cowboy pe două rânduri faţă în faţă pe nisip, apoi îi bombardam cu pietricele. Care dobora mai mulţi era învingătorul. De obicei după astfel de „turnire“ urma răfuiala cu cearta şi cu plânsete. Motivul ? La inventar nu mai ieşea numărul de cowboys trimişi în luptă. Urmau apoi discuţiile ca între copii.
  - Hoţule! tu mi-ai luat cowboys.
  - Bu nu, tu ai luat de la mine! dar răspunsul era cam nesigur. Nu era convingător!
  Ne cam cunoşteam „prietenii“ care trişau şi-i atacam direct, ştiind că nu pot să răspundă.
  - Tu, câţi cowboys ai avut?
  - Păi, am avut...am avut tleizei!
  - Hai, să-i numărăm!
  Începeam să numărăm luptătorii, dar ortacii mei de joacă se încurcau repede. Nu ajungeau nici până la zece. Mai departe nici vorba. Începea plânsul şi cererea de ajutor de la mamele care erau pe aproape.
  - Mama, mama câţi cowboys mi-ai dat astăzi la joacă?
  Dar mamele nu erau tot timpul atente la joaca noastră. De, mai aveau şi dânsele de poveşti despre una şi alta ca toate femeile. Prin urmare ele răspundeau sincere şi fără ocolişuri, spunând adevărul.
  - Da, câţi cowboy ai primit astăzi la joacă? douăzeci mă, copile! Numără şi tu de două ori până la zece şi ai să te convingi.
  - Hait, ai auzit! sărea cel înşelat. Nu ai spus adevărul.
  - Păi, ce tot dai cu adevălul! palcă dauăzeci sau tleizeci nu-i tot una.
  - Mă, ţâcă... la tine o fi tot una, dar în socoteli serioase nu-i totuna. Treizeci fac de trei ori câte zece, nu numai de două ori cât ti-a spus mama ta.
  - Da, e aşa de gleu cu atâtea socoteli şi mie îmi plac cowboys foarte mult...
  După asemenea discuţii ne împăcam şi treceam cu toţii la căutarea luptătorilor dispăruţi. Câteodată săpam tot nisipul până îi găseam şi atunci bucuria noastră era mare de tot. Dar nici un luptători găsit nu scăpa fără pedepsă. Îi declaram dezertori şi-i scoteam din joc! Ne mândream şi făceam întreceri care are cei mai frumoşi şi mai mulţi cowboy şi cel care avea cei mai mult prelua comanda jocului, iar în faţa comandantului nici un participant la joc nu avea voie să cârtească.
  Nu era chiar aşa de uşor să faci ordine şi dreptate într-o grămadă de pici mucoşi şi gălăgioşi. Dar cui nu-i place să comande? Ce, parcă nu-i văzusem noi pe cei mari certându-se mereu tocmai pentru postul de comandant ? Fiecare voia să aibă dreptate. Si atunci de unde atâta dreptate? Aşa ne gândeam noi: doar dreptatea-i numai una! Intr-adevăr una este dreptatea şi nu poate fi decât cea adevărată, dar atunci încă nu ştiam că dreptatea are multe feţe şi este legată la ochi. Din păcate, omul când ajunge la putere îşi face dreptatea lui...
  Ei, mai bine mă întorc eu la cowboys mei şi las meditaţia asupra dreptăţii în seama filozofilor. După cum spuneam, mare era bucuria noastră când aveam mulţi ori cei mai mulţi cowboy. Ajunsesem la un fel de manie care ne cerea să avem din ce în ce mai mulţi cowboy. Formasem şi un fel de „stat major“ în fucţie de numărul de luptători. Comenzile erau împărţite şi era vai de acela care nu-şi făcea datoria. Il eliminam din joc pentru o zi, două ori trei de plângea pe margina gropii de nisip şi se ruga de noi să-l reprimim. Era o pdeapsă grea pentru un copil. Să stea aşa pe marginea gropii de nisip şi să nu poată interveni în joc, era boală curată, nebunie. Dar regula era regulă!
  Într-o vreme, mania noastră după cowboy ajunsese la un punct critic. O pusesem pe gânduri şi pe tanti Rosi de la Librăria Atlas. De câte ori mergeam după cowboy ne întreba:
  - Copii, da voi aveţi bani ? doar şi ieri aţi cupărat nişte cowboy? dar noi ne ţineam tare pe poziţie şi răspundeam cu îndrăzneală.
  - Cum să nu avem, tanti Rosi ? da ce crezi mata că altfel veneam să cumpărăm aşa... fără bani? Noi nu furăm, răspundeam noi mândri.
  - Nu cred aşa ceva despre voi copii, dar am vrut să ştiu dacă aţi primit bani de la părinţii voştrii.
  Aşa ne ispitea tanti Rosi de fiecare dată, deşi ne cunoştea pe toţi. Dar ne cunoştea şi părinţii şi nu voia să intre în vreo încurcătură.
  Aveam dreptate cu banii primiţi de la părinţi. Nu minţisem, dar şi adevărul spus era cam strâmb. La tanti Rosi nu-i spusesem cum îi primisem. Era un secret al nostru. Iar un secret la copii nu are viaţă lungă. Ajutată de o întâmplare, şmecheria noastră s-a descoperit repede. Mama făcând ordine în camera noastră a descoperit grămada de cowboy şi şi-a pus mâinile în cap, apoi ne-a luat la întrebări.
  - Copii, ce-i cu grămada asta de cowboy aici? Ai cui sunt? i-aţi luat de la alţi copii ?
  - Stai mama, nu te speria, am întrerupt-o eu. Sunt cowboys noştri! Doar şi tu şi tata ne-aţi învăţat să nu minţim şi să nu furăm. De ce nu ai încredere în noi?
  - Eu am încredere copile, dar aici sunt prea mulţi cowboy!
  - Sunt, dar sunt ai noştri !
  - De unde aţi avut voi atâţia bani? Aţi luat din casetă fără să întrebaţi?...ar trebui să vă pedepsesc pe amândoi!
  Frau, care stătea lângă mine îmi trase un cot şi când auzi că se lasă cu pedeapsă zise în felul său mucalit.
  - Ecio, tu ai auzit cum ne jigneşte, palcă nu-i mama noastlă cea bună...
  - Mama, iar te grăbeşti! de ce ne stai să-ţi explic? Noi nu am luat nici un ban din caseta. Îi avem de la tine şi de la tata!
  - şi noi v-am dat atâţia bani?
  - "Doamne, da' unde ne-a fost capul ? " am imitat-o eu şi atunci a încercat să mă lovească...
  dar m-am tras înapoi şi am rugat-o din nou:
  - Mama, stai să-ţi explic !
  - Ce să-mi explici ... a sărit mama cu gura.
  - De ce nu ai răbdare să-ţi explic o dată ce sacrificii am făcut noi amândoi şi ţie nici nu-ţi pasă... plângeam amândoi de supărare.
  Mama ne privea mirată şi nu-i venea să creadă ce aude. Auzi vorbă, ei şi sacrificiile... cam aşa ceva exprima faţa ei mirată. Cine putea să creadă una ca asta şi totuşi era adevărat. Da, era adevărat, dar acest adevăr cam şchiopăta. Depindea de modul cum era privit. Mama parcă îmi ghicise gândurile...
  - Voi şi sacrificiile?...întrebă dânsa cam în dubiu.
  - Da ce aia nu-i sacrificiu când renunţi la toată ciocolata ca să cumperi cowboy? de ce nu înţelegi, doar nu eşti mama meşteră ? Abia am putut rosti aceste cuvinte şi ne-am pus iar pe plâns.
  Mama, auzind vorbele noastre înţelese că într-adevăr făcusem un sacrificiu. Doar ştia foarte bine cât de mult ne păcea ciocolata. Dar în acelaşi timp înţelese şi un alt lucru mult mai împortant şi dintr-o dată se luminase la faţă ca după o mare revelaţie.
  Nu numai dialogul nostru şi vorbele mele rostite cu năduf o făcuseră să înţeleagă anumite lucruri şii sensul vorbelor mele. Vorbele mele simple de copil rostite la necaz o şocaseră la început, dar felul cum fuseseră spuse lămurea semnificaţia lor mai profundă. Această situaţie creată dintr-o întâmplare banală, pornită de la un joc de copii şi un dialog obişnuit, era pentru mama o fereastră deschisă spre sufletul nostru de copii în plină formare pentru viaţa de mai târziu şi care mama nu ştie să citească în sufletul propriului ei copil ?
  De multe ori în copilărie şi mai târziu am auzit o vorba destul de des folosită: ...“iar ai citit printre rânduri.“ Pe atunci nu-mi puteam lămuri semnificaţia acestei alocuţiuni verbale. Dar mai târziu când am aflat miezul acestor cuvinte, am avut eu însumi destule ocazii ca să-mi lămuresc anumite lucruri, citind printre rânduri.
  În vorbirea noastră curentă, vorbele folosite nu spun întotdeauna ce vrea să ne spună conţinutul lor obişnuit. De fapt, în vorbirea curentă, înţelesul ori sensul cuvintelor folosite depinde foarte mult de felul cum sunt rostite. Altfel spus: tonul face muzia, iar cel care are o „ureche muzicală“ va înţelege ce se spune. Dar ce ne facem cu aceia care nu au o „ureche muzicală“ ori nu vor să-şi aplece urechea la tonul ascuns al vorbelor noastre ? Nu mai comunicăm cu ei ? Dimpotrivă, comunicăm în continuare cu ei, dar trebuie să căutăm o altă cale de comunicare. Trebuie să-i ascultăm cu „urechea sufletului!“
  Sunt convins că pe această cale ne vom putea înţelege. În privinţa aceasta ne putem lua ca exemplu viu mamele noastre. Cine poate asculta mai bine cu sufletul decât o mamă ?
  Dacă lărgim această idee putem afirma că mamele noastre sunt mare maestre în această privinţă. Cine are sufletul mai apropiat şi mai deschis faţă de un copil decât o mamă ? Pe un copil cine îl înţelege mai bine decât o mamă ? Că se mai întâmplă şi altfel în lume, este un adevăr foarte trist. Este o tragedie, dar aceste cazuri ori cât ar fi de multe trebuie să le privim ca pe nişte cazuri anormale sau patologice. Mamele care îşi părăsesc copiii şi care şi-au pierdut sufletul nemaiauzind plânsul şi implorarea copiilor, în goana lor hedonică după plăceri efemere s-au denaturat şi s-au îmbolnăvit de egoism...
  Prin urmare, în discuţia avută, citind printre rânduri, vorbele noastre au fost pentru mama o mare bucurie. Era bucuria mamei care culege primele fructe după educaţia dată copiilor ei. Sacrificiul pe care îl făcea împreună cu tata nu rămăsese fără rezultate! Mama sacrificase cinci ani de serviciu pentru creşterea noastră. Dar acest sacrificiu nu fusese în zadar! Câştigase altceva mult mai de preţ. În primul rând ne asigurase o copilărie fericită, iar în al dolea rând avea doi copii sănătoşi la trup şi la suflet.

T rebuie să mărturisesc încă o dată că Fra şi cu mine am avut un mare noroc: mama era pur şi simplu mama, iar tata era tata! Pentru noi era un lucru normal ca mama să fie acasă şi tata să fie la serviciu. Ce să ne mai complicăm cu tot felul de epitete? Un epitet oricât ar fi de frumos ori sugestiv se poate răstălmăci. De ce? Aşa este firea omului să pună lucrurilor câte un semn de întrebare! Chiar şi la un lucru gata făcut tot ar vrea să mai adauge ceva! După cum merge vorba: dacă nu-i autor, cel putin coautor să fie !
  Atotcreatorul a făcut lumea şi totul a fost bine făcut, dar omul nu se mulţumeşte cu „ceea ce este!“ Vrea altceva, mai frumos, dar până la urmă poceşte opera Creatorului. De ce atunci când începem să facem lumea mai „frumoasă,“ nu ne gândim la următoarele cuvinte: “La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul... şi totul a fost bine.“ (Gen.1.1.)
  Pot afirma că am avut o copilărie frumoasă şi fericită ! Părinţii au avut grijă ca să nu simţim prea mult greutăţile „epocii“ în care am crescut. Am fost scutiţi de anumite stressuri. Am fost scutiţi de anumite boli de copii care se luau atât de uşor în creşe şi cămine şi nici cu cheia la gât nu am umblat fiind toată ziua mama acasa, avea grijă de nevoile noastre şi prefera să ne pună o cruciuliţă la piept. Dar nici educaţia noastră moral-spirituală nu a fost neglijată. Principiile de educaţie bazate pe traditţa moral-creştină deveniseră o „regulă de aur“ în familie. Le-am cunoscut şi le-am simţit încă din copilărie şi aşa a rămas până astăzi, când le port în mine şi cu mine.
  Printre alte principii de educaţie, două erau ţinute la loc de cinste, iar încălcarea acestora ducea inevitabil la cunoscutele „discuţii între bărbaţi“ care se mai terminau şi cu plânsete, dar până la urmă au dat şi rezultate. Asemenea discuţii erau de multe ori interesante, uneori însă erau şi dureroase, iar durerea era direct proporţională cu gravitatea încălcării săvârşite. Dar dacă vreau să fiu drept, trebuie să recunosc că în asemenea discuţii se respecta întotdeaună şi „pricipiul circumstanţelor atenuante“, iar miezul discuţiilor noastre comune consta tocmai în găsirea acestora, fiindcă procedura era anevoioasă...
  De fapt, care erau aceste două principii puse la loc de frunte ? Primul era: să nu minţi! iar al doilea: să nu furi! Bineînţeles că nu ne-am rezumat doar la aceste două principii, ar fi fost tare puţin pentru o educaţie complexă. Aşadar pe rând am învăţat alte şi alte principii de bază, conform Decalogului. Imediat după cele două principii l-am învăţat şi pe al treilea, adică : ”să-ţi cinsteşti părinţii ca să trăieşti mult pe pământ", şi-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat puterea şi înţelepciunea să-l respectăm ca şi pe celelalte principii.
  Aceste principii sunt imperative prin esenţa şi formularea lor, încă de când au fost comunicate poporului ales prin Moise, acolo la poalele Muntelui Sinai, adică sunt porunci şi orice poruncă are putere de lege, iar încălcarea legii se pedepseşte: "Dura lex sed lex"!
  Vreau să relatez pe scurt cum se desfăşurau „discuţiile noastre bărbăteşti“. Ne instalam în camera noastră şi începeam discuţia fiindcă nu era un simplu interogatoriu, deoarece acesta se desfăşoară oarecum unilateral. La început era "un fel de interogatoriu" şi se purta seara după ce venea tata acasă, chiar dacă „trăznaia“ se făcuse ziua. Tata fiind la serviciu, nu putea să intervină imediat. Dar o trăznaie era foarte rar trecută cu vederea. Seara când ne întâlneam cu tata ne învita să spunem mai întâi istoricul trăznăii săvârşite. Dacă era convins că spunem tot adevărul atunci eram asiguraţi de circumstanţe atenuante. După istoricul celor întâmplate urmau apoi şi celelalte întrebări.
  - Copii, voi sunteţi de vină? Ce-mi spuneţi?
  Of, era o întrebarte la care se răspundea foarter greu. Auzi vorba? Să recunoşti că eşti vinovat. Cine a mai văzut aşa ceva, să te acuzi singur? Ne codeam, ne suceam, dar nu aveam încotro, până la urmă trebuia să răspundem. Dacă minţeam era şi mai rău! Pedeapsa se dubla. Începeam să ne dăm coate.
  - Spune tu, Fra!
  - Spune tu, Ecio, că eşti mai male!
  - Copiii, aştept un răspuns, zicea tata nerăbdător.
  Dintr-o dată răspundeam amândoi ca un duo bine exersat:
  - ... şi noi suntem vinovaţi!
  - Bine, copii, asta am vrut să aud de la voi. Recunoaşterea este primul pas spre corectare şi îmbunătăţire. Ce pedeapsă să vă dau?
  Toate erau bune, dar la ultima parte din cele spuse de tata cum să mai răspundem ? Auzi să-ţi stabileşti singur pedeapsa...era ceva foarte greu şi chiar imposibil. Desigur, eram vinovaţi...! Ni se dădea posibilitatea de a ne stabili singuri pedeapsa, iar pedeapsa provoca suferinţă. Dar între suferinţe şi suferinţă poate să existe deosebiri mari. Este una să te doară trupul şi alta când te doare şi trupul şi sufletul iar ca şi copil nici nu realizezi întotdeauna pentru ce eşti pedepsit...
  În timp ce purtam astfel de discuţii şedeam frumuşel pe canapea şi când ajungeam la discuţia finală ne tot codeam, ne foiam cu răspunsul decisiv încercând să amânăm finalizarea discuţiilor. Dar cu timpul ne învăţasem cu procedura şi suportam „eroic“ finalizarea. Prin discuţiile purtate şi prin faptul că eram băgaţi în seamă ca nişte bărbaţi, personalitatea şi orgoliile noastru erau salvate. Ce mai contau acum nişte „cureluşe“ aplicate pe turul pantalonilor noştri ?
  Ne ridicam curajoşi în picioare şi rosteam într-un glas:
  - Merităm trei lovituri de curea şi spunând aceasta ne şi aşezam la marginea canapelei cu fundul în bătaia curelei.
  - Copii, credeţi că ajunge atât ?... întreba tata...
  - Mai mult doale, tata! răspundea Fra.
  - Bine copii!
  După loviturile primite la numărul stabilit de noi, pacea se instala din nou în casă. Mama cât era dânsa de mamă, a aflat rar de „discuţiile“ noastre. Preferam să rămână între noi, bărbaţii. Învăţasem un lucru: bărbaţii nu se pârăsc! Pârâtul este un obicei tare urăt şi este sub demnitatea unui bărbat să devină turnător. Pârâtul nu mi-a plăcut niciodată! Tata ne spunea mereu: „copii mei să ţineţi minte, minciuna şi pârâtul sunt rădăcina tuturor relelor“ sau cu alte cuvinte: „lumea îndrăgeşte trădarea, dar pe trădător, nu!“ Totuşi nu este întotdeauna uşor să ne ţinem de aceste principii. Sunt prea multe tentaţii în viaţă, mai ales în copilărie şi în tinereţe.
  Tentaţiile se întălnesc la fiecare pas; se apropie de noi sub diferite forme deghizate şi ne încercă din curiozitate, din plăcere, până la ameninţare directă. Trebuie să recunosc că nici noi nu am fost şi nici nu vom fi scutiţi de asfel de tentaţii. Trăim într-o lume a ispitelor şi a tentaţiilor puternice şi nu putem fugi de ele, dar putem face altceva. Putem să le evităm şi să nu le căutăm cu bună ştiinţă.
  Întrucât am crescut într-o familie unde principiile educative ocupau un loc de frunte ne obişnuisem cu acestea. Erau în noi şi creşteau odată cu noi. Faceau parte din noi. Nu mai erau o povară ci un avantaj pentru noi. Învăţasem să ocolim multe tentaţii cu consecinţe imprevizibile. Am depănat aceste amintiri legate tot de ideea de la care am plecat, pentru a arăta ce poate înţelege o mamă ori un tată din discuţiile purtate de la om la om cu un copil. Este un lucru simplu, dar foarte important deoarece în felul acesta îşi poate cunoaşte copilul mai bine, iar în educaţia copilului este bine să se ţină cont de acest lucru. Discuţiile purtate între părinţi şi copii, altfel spus comunicarea de la şi la sau invers întăresc încrederea reciprocă ducând în timp la comuniune.
  Când ne-am mutat în blocul şantierului de pe strada Turismului, zona şoseaua Alba Iulia încă nu împlinisem trei ani. Eram abia la îmcepul perioadei cognitiuve şi totuşi îmi amintesc unele întâmplări mai deosebite din acea perioadă. Cât eram eu de copil trebuie să spun că încă de la prima noastră vizitare a locuinţei în care urma să ne mutăm, mi-a plăcut curtea îgrădită. În comparaţia cu cea îngustă, umedă şi întunecoasă de lângă Muzeul Brukenthal, curtea de la bloc mi se părea imensă. Iar apartamentul repartizat, fiind situat la etajul I prezenta avantajul că uşura frecventele noastre ieşiri în curtea blocului. La început nu ne mai putem sătura de lumină multă, iarba verde şi de atâta spaţiu doar pentru noi, locatarii blocului.
  La o săptămână după prima noastră vizită se pusese şi parchetul de stejar uscat, o dimensiune mare care nu se mai producea din lipsă de materiale. Gata montat, aştepta doar lăcuirea cu Palux. Bărbaţii, adică tata, unchiul Bazil, Ghiţă şi un coleg de-al lui fiind într-o sâmbătă, îşi luaseră liber şi erau deja de diminţa la lucru. Mama, pregătind ceva de mâncare pentru atâţia flămânzi mai întâziase.
  Pe la ora zece când am ajuns şi noi, mama ne-a dus în bucătărie pentru că mirosul de la Palux era prea puternic, cu toate că ferestrele erau larg deschise. Fereastra de la bucătărie fiind orientată spre răsărit, luminase spaţiul bucătăriei atât de puternic de simţeai nevoia să-ţi pui ochelari de soare.
  Din lipsă de mobilă, tata luase cu împrumut o masă de birou veche şi nişte scaune vechi, pe care mama aranjase lucrurile noastre. Fra şi cu mine am început să ne jucăm cu jucăriile aduse cu noi. Mama fiind ocupată cu alte treburi uitatse un oarecare timp de noi.
  Dar, pe măsura ce se ridicase soarele mai sus, fereastra fiind fără perdele, lumina din bucătărie devenise şi mai puternică. Dintr-o dată s-a trezit mama oarecum surprinsă de felul cum o trăgea Fra de fustă. Întorcându-se spre el, s-a speriat. Fra stătea cu ochii închii închişi şi-şi căuta un sprijin. Când l-a întrebat mama:
  - Ce ai copilul mamii?
  - Da ce să am, mama? cine mai e şi plostul ăla care aplinde un bec aşa de male ziua? aşa ca să mă bată pe mine la ochi ? Era de-a dreptul supărat.
  - Ce bec, copile? lampa nici nu-i montată !
  - Da ce-i cu atâta lumină, mama? Pe mine mă doale capul, spuse Fra tot supărat.
  Mama înţelese cam ce voia să spună Fra. Dar mai înainte de a-i da un răspuns, izbucni într-un râs vesel şi mulţumit că nu era ceva mai rău, apoi zise:
  - Copiii, să-i mulţumim lui Dumnezeu că am scăpat de întuneric! Adresându-se apoi lui Fra zise:
  - Marius, dragă, ce vezi tu este lumina soarelui de care te poţi bucura de acum încolo cât vrei. Ai tot timpul să te obişnuieşti!
  Din păcate, acest lucru atât de simplu, este neînţeles de către mulţi adulţi. Mai mult, este pur şi simplu refulat ! Din lipsă de timp, din lipsă de dragoste şi răbdare faţă de copii, de multe ori şi din ignoranţă şi o mare doză de egoism, mulţi părinţi, educatori şi profesori se îndepărtează de copii. Preferă să refuleze asemenea probleme şi să le treacă cât mai departe în câmpul subconştientului lor. Cum se zice în mod nepăsător: de ce să-mi bat capul cu probleme complicate, ce ştie un copil şi aşa nu înţelege nimic! Alţii fac pe neştiutorii, ascunzându-se după vorbe: da ce mai e şi cu psihologia asta a copilului ori cu psihanaliza acestuia? ce mai e şi asta cu personalitatea copilului? I-auzi,domnule! In felul acesta îşi mai caută unii şi alţii liniştea pe care tot nu o găsesc!
  Ca urmare la o astfel de gândire, următoarea întrebare se impune de la sine: un astfel de punct de vedere aduce linişte în familie? Nu aduce! Dimpotrivă măreşte tensiunea! Şi până la urmă creează o cale liberă pentru discordie şi ură în familie.
  Un copil fie el mic ori mai mare, nu este doar o grămăjoară gălăgioasă de carne şi oase. Nu! El este în primul rând o fiinţă vie! Dar nu este o fiinţă vie oarecare. El este un pui de om! Este un om în devenire şi trebuie tratat ca atare. Acest lucru nu trebuie uitat niciodată!
  Copilul fiind un om în devenire aude, vede şi simte. Dar el nu simte numai fizic. Cu cât este mai mic cu atât mai mult simte cu psihicul său. Ca om în devenire copilul are suflet şi duh şi prin inocenţa lui, el simte mai profund decât un adult, deoarece simţirea sa psiho-spirituală este superioară celorlalte simţuri...
  Să nu uităm că orice copil are viaţa sa psihică specifică etapelor de dezvoltare, începând cu prima zi de viaţă şi până la maturizare. Desigur, viaţa psihică a omului nu dispare după maturizare. Dimpotrivă! Aceasta trece la un nivel superior. Devine cognitivă! Dar aceasta este altă temă.
  Copilul are personalitate? Are! Orice copil normal are şi peresonalitate! Iar aceasta este gravată însuşi pe Eul său lăuntric, adică în constiinţa sa de sine! Ce trist e că mulţi părinţi contestă personalitatea copilului. Nu vor să ţină seama de aceasta. Dar Doamne fereşte, dacă aceasta nu ar fi prezentă la copilul lor, iar copilul lor ar fi un „molatic“ lipsit de energia personalităţii, de conştiinţa de sine, s-ar plânge la toată lumea şi lui Dumnezeu, că nu au avut noroc...
  Atunci dacă copilul are personalitate, are şi voinţă. Având voinţă el încearcă să şi-o impună. Iar începând din acest moment, depinde foarte mult de părinţi şi educatori cum vor dirija această voinţă, deoarece ei sunt chemaţi să modeleze în mod benefic şi pozitiv voinţa copilului încă din fragedă copilărie. Cu multă răbdare copilul trebuie învăţat cum şi ce să voiască. El încă nu are simţul valorilor şi atunci trebuie să-i oferim substitute care îi plac, care îl atrag .Copilul nu se poate educa numai prin contrazicere şi refuzuri. Se găsec destule metode mai plăcute pentru ambele părţi prin care voinţa copilului se poate educa şi dirija în sens pozitiv.
  La copii se mai întâlnesc plăceri care foarte uşor pot deveni pasiuni mari. Acestea nu trebuie să fie neapărat legate de aptitudinile lor moştenite. Acestea pot fi plăceri şi pasiuni trecătoare, legate de o anumită etapă din viaţă precum şi de mediul înconjurător. Totodată acestea pot fi legate şi de un anumit grup social în care trăiesc copiii.
  Deci, copilul care este un om în devenire dispune de toată gama simţurilor omeneşti care se dezvoltă în timp. Până acum am amintit numai câteva. Dar şi din acestea putem trage anumite concluzii de care e bine să se ţină cont în educaţia lor.
  Dacă continuăm această idee observăm că pe lângă personalitate, voinţă, plăcere, pasiune etc, copilul dispune şi de un simţ pronunţat al proprietăţii. Sunt convins că orice părinte care îşi urmăreşte mai îndeaproape copilul s-a putut convinge de aceast fapt. Acest simţ apare destul de timpuriu, în faza orală şi devine tot mai pronunţat în faza anală. Unii copii până şi noaptea nu se despart de o anumită cârpă, păpuşă, ursuleţ şi alte jucării îndrăgite. Dacă cineva se atinge de aceste jucării se agită şi strigă: ata-i a mea! Deposedaţi de jucăriile lor dragi, devin apatici, nu mai au poftă de mâncare şi noaptea nu mai pot dormi.
  Dar să nu uităm că un copil este totodată foarte îngăduitor şi darnic cu tot simţul său de proprietate. Dar cu o condiţie! Copilul nu trebuie bruscat. Trebuie luat cu binişorul şi pe „limba lui“ şi atunci putem să obţinem orice de la el. Este una să-i smulgi cu forţa un lucru din mână şi cu totul alta când apelezi la simţurile sale omeneşti.
  Dacă într-o discuţie cu un copil se va ţine cont de personalitatea sa, de voinţa şi de plăcerea sa precum şi de simţul său de proprietate fără a scăpa din vedere un factor foarte important, adică firea sa încă nealterată, inocentă, atunci în mod sigur vom obţine rezultate pozitive. Să nu uităm că orice copil este afectiv şi în stare să ofere multă afecţiune !
  Copilul, dispunând de simţul proprietăţii, are şi simţul afacerii. Iar uneori simţul afacerii îl pune in situaţia de a face sacrifiicii. Pentru a-şi putea satisface unele plăceri, el renunţă la bomboane, ciocolată, prăjituri etc, pentru a-şi putea cumpăra jucăriile preferate.
  Toţi copiii au simţul afacerii. Dar ei încă nu cunosc regulile acestui „joc.“ Ei fac business prin troc cu toate că nu cunosc nici prima şi nici a doua noţiune. Deocamdată nici nu-i interesează, imitându-i pe cei mari, ei fac schimb de mărfuri. Copilul învaţă mereu şi în orice etapă a vieţii până la bătrâneţe...
  Îmi aduc aminte cu plăcere de locuinţa noastră din strada Turismului. Aflată la etajul unu era foarte luminoasă în comparaţie cu prima locuinţă. Pe la sfârsitul lunii august 1974 când ne-am mutat acolo Fra încă nu împlinise doi ani. Nici eu nu eram cu mult mai mare. Dar după cele povestite de părinţi şi din amintirile mele am reţinut o întâmplare hazlie. Locuinţa fiind nouă, era goală. Parchetul gros de stejar era deja raşchetat şi trebuia lăcuit cu Palux. Proaspăt, acest lac avea un miros insuportabil. Dar odată uscat mirosul dipărea. Lăcuirea parchetului se facea cu ferestrele larg deschise şi cu mască pentru a feri de întoxicare. Aşadar în camere nu puteam intra. Singurul loc liber era bucătăria unde era mozaic pe jos.

D upă ce ne-am mutat în noua locuinţă din strada Turismului, primul eveniment dramatic care a făcut vâlvă în bloc şi în cartier a fost „excursia“ lui Fra. Autorul moral am fost eu, fără să-mi dau seama ce se va întâmpla. Evenimentul în sine mi-l amintesc, însă fără amănunte. Era o mare agitaţie în curtea blocului şi-mi era tare frică. Cum s-a întâmplat, de fapt, am aflat mai târziu de la părinţi.

  Era într-o zi de miercuri, în data de 25 septembrie 1975, cam pe la ora 15,30. Mama era planificată la dentist la Policlinica Specială, la domnul Dr. Secaşiu, unde se ajungea destul de greu, deoarece era foarte solicitat. Pe noi ne lăsase în curtea blocului unde nu ni se putea întâmpla nimic. Dar copii cuminţi şi babe frumoase să cauţi şi totuşi nu-i găseşti. Eu, ca toţi copiii, aveam momentele mele de nerăbdare când îmi trebuia câte ceva, nu cedam nicicum. Făceam şi eu ca omul sărac şi nerăbdător: dă-mi, Doamne, dă minten! Îmi trebuia ceva şi nu prea ştiam ce. Eram supărat pentru că mama nu ne luase şi pe noi în oraş. Până la urmă mi-am adus aminte că trebuie să beau apă şi am fugit la birou, unde tata mai lucra la nişte situaţii statistice urgente.

  Greşeala mea a fost că nu i-am spus lui Fra că mă duc la birou. Când a văzut că am dispărut din curtea blocului, a crezut că am plecat cu mama fără el şi a fugit în stradă exact in momentul când m-a dus tata în vestibul să beau apă.


EAT FEAR. SHIT SUCCESS. --Courage Wolf


M. M. Binder-Scholten & Claudio Binder © 2000,2010